Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri. Azilul de bătrâni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul dupăamiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mâine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze având o asemenea scuză. Dar nu părea încântat. I-am spus: „N-am nici o vină”. Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gândit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimâine, când mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca şi cum mama n-ar fi murit. După înmormântare, dimpotrivă, va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială. Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mâncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: „Avem numai o mamă”. Când am plecat, m-au condus până la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc până la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mânecă. Lui i-a murit un unchi, acum câteva luni. Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, când m-am trezit, eram înghesuit lângă un soldat care mi-a zâmbit şi care m-a întrebat dacă vin de departe.

Am spus „da”, ca să închei discuţia. Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cât am aşteptat şi, în sfârşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrânel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strâns mâna pe care a ţinut-o atât de mult în mâna lui, încât nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: „Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin.” Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: „N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sunt mici. Şi, la urma urmelor, era mai fericită aici.”

Am spus: „Da, domnule director”. El a adăugat: „Ştii, avea prieteni, oameni de vârsta ei. Putea să le împărtăşească preocupări care sunt din alte vremuri. Eşti tânăr şi ei i-ar fâ fost urât cu dumneata.” Aşa era. Când era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile când a venit la azil, plângea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După câteva luni, ar fi plâns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica – fără să mai pun la socoteală efortul de a merge până la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum. Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l ascultam. Apoi mi-a spus: „Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale”. M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: „Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de câte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sunt nervoşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul”. Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrâni. Când treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, directorul s-a despărţit de mine: „Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormântarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gândit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvânt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormântare religioasă. Mam îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent”. Iam mulţumit. Cât trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gândise niciodată la religie.