Prin pâcla dimineţii, se mişcau aidoma unor bizare duhuri tăcute, îmbarcate pe corăbii fantomă. Înalte, sinuoase, cu prova şi pupa graţios arcuite şi încununate cu dragoni ciopliţi cu măiestrie, cu dinţii ameninţător dezgoliţi într-un rânjet, parcă străpungeau ceaţa în căutarea prăzii. Meniţi să umple de spaimă echipajele duşmane, dragonii erau consideraţi a fi, în aceeaşi măsură, pavăză împotriva spiritelor rele care sălăşluiau în adâncuri. Micul grup de imigranţi traversase oceanul ostil în vase negre, lungi, cu forme elegante, care brăzdau valurile cu uşurinţa şi stabilitatea păstrăvilor dintr-un pârâu cu unde molcome. Vâslele lungi ieşeau din locaşurile copastiei şi se afundau adânc în apa întunecată, împingând corabia înainte. Velele întinse, pătrăţoase, roşii cu alb, atârnau neputincioase în văzduhul liniştit. Bărci mai mici, din scândură, lungi de şase metri, purtând încărcătură suplimentară, erau legate de pupele corăbiilor care le remorcau. Oamenii aceia erau înaintaşii celor care aveau să vină mult mai târziu: bărbaţi, femei şi copii, laolaltă cu puţina lor avere, inclusiv vitele.

Dintre toate căile marcate de oamenii Nordului de-a lungul şi de-a latul oceanelor, cea mai periculoasă era marea traversare a Atlanticului de Nord. În ciuda primejdiilor ascunse în necunoscut, se încumetaseră să navigheze printre sloiuri de gheaţă, să înfrunte tăria vânturilor, să lupte cu valurile monstruoase şi să îndure asprimea talazurilor stârnite de furtunile din sud-vest. Cei mai mulţi supravieţuiseră, dar marea îşi ceruse tributul. Două dintre cele opt corăbii care plecaseră din Norvegia se pierduseră pentru a nu mai apărea nicicând. În cele din urmă, coloniştii istoviţi de furtună atinseră coasta de vest a insulei Newfoundland, dar, în loc să debarce la L’Anse aux Meadows, unde Leif Eriksson întemeiase mai înainte vreme o aşezare, se hotărâră să cerceteze ţinuturile aflate către sud, sperând să găsească un loc cu climă mai caldă pentru noua lor colonie. După ce ocoliră o insulă de mari dimensiuni, se îndreptară către sud-vest până ce ajunseră la o limbă lungă de pământ care se desprindea de continent curbându-se înspre nord.

Trecură de alte două insule mai mici şi continuară să navigheze cale de încă două zile până la o plajă cu nisip alb – prilej de mare mirare  pentru nişte oameni care-şi trăiseră întreaga viaţă pe ţărmuri acoperite până în zare de stânci ascuţite. Înconjurând vârful parcă nesfârşitei întinderi nisipoase, descoperiră un golf larg. Fără şovăire, mica flotă intră în apele lui liniştite şi, profitând de flux, navigă către vest. Un val de ceaţă se prăvăli asupra lor, aşternând deasupra apei o pătură de aer jilav. Spre sfârşitul zilei, soarele se transformă într-un glob de un portocaliu palid în timp ce cobora către apus, spre orizontul ascuns privirii. Căpitanii corăbiilor ţinură sfat, strigându-şi vorbele unii către alţii şi se înţeleseră să ancoreze până în zori, cu speranţa că atunci ceaţa avea să se risipească. Când se lumină de ziuă, ceaţa fu înlocuită cu o pâclă luminoasă şi putură vedea că golful se îngusta, devenind un fiord prin care apa se scurgea în mare. Scoaseră vâslele şi bărbaţii prinseră să le mânuiască, în timp ce femeile şi copii priveau în tăcere liziera înaltă care, pe malul apusean al râului, se ivea din ultimele fuioare de pâclă, înălţându-se, ameninţătoare, deasupra catargelor. Aveau impresia că, în pădurea de pe pământul de dincolo de culme, copacii erau incredibil de uriaşi. Deşi nu vedeau nici un semn de viaţă, bănuiau că erau urmăriţi de privirile unor oameni ascunşi printre arbori. De fiecare dată când se duseseră pe ţărm după apă, fuseseră hărţuiţi de skraelingi, cum îi numeau pe toţi străinii din ţinuturile pe care sperau să le colonizeze. Skraelingii nu se dovediseră prietenoşi şi nu numai o dată sloboziseră nori de săgeţi asupra corăbiilor.