OASPETELE NEAȘTEPTAT 

Am întâlnit oameni cărora le place să traverseze Canalul Mânecii; oameni care stau liniștiți în șezlongurile lor și care, la sosire, așteaptă până când vaporul acostează, apoi își strâng bagajele fără grabă și coboară. În ceea ce mă privește, nu pot să fiu așa. 

Din clipa în care urc la bord simt că timpul este prea scurt pentru a-mi permite un cât de mic răgaz. Îmi mut valizele dintr-un loc în altul și, dacă mă duc la bar să iau masa, înghit mâncarea cu frică să nu cumva să ajungem la țărm tocmai în timp ce eu mă aflu jos, în sala de mese. Poate că acest lucru e o moștenire a războiului, când era foarte important să-ți găsești un loc bun pe punte și să fii printre primii care coboară, ca să nu irosești minute prețioase din permisie. În acea dimineață de iulie, stând lângă balustradă, cu privirea ațintită asupra dealurilor albe ale Doverului care se profilau în zare, mă minunam de pasagerii care rămâneau calmi pe scaunele lor, fără măcar să ridice ochii spre țara lor natală. 

Cazul lor era, probabil, diferit de al meu. Fără îndoială, mulți se întorceau dintr-un weekend la Paris, pe când eu petrecusem mai bine de un an și jumătate în Argentina, la o fermă. Avusesem noroc în afaceri acolo și ne bucuraserăm, eu și soția mea, de viața liberă și ușoară a Americii de Sud. Cu toate acestea simțeam un nod în gât văzând țărmurile familiare apropiindu-se puțin câte puțin. Debarcaserăm cu două zile în urmă în Franța, puseserăm la punct niște afaceri și acum eram en route spre Londra. Aveam de gând să rămânem acolo câteva luni, timp suficient să-mi revăd vechii prieteni și, în special, pe unul dintre ei: un omuleț cu capul în formă de ou și cu ochii verzi – Hercule Poirot! Voiam să-l iau prin surprindere. 

În ultima mea scrisoare nu-i spusesem nimic despre întoarcerea mea – călătorie asupra căreia mă hotărâsem precipitat, mânat de niște complicații în afaceri – și mă bucuram anticipat de încântarea și stupefacția sa când mă va vedea. Eram sigur că îl voi găsi pe Poirot acasă. 

Vremurile în care cazurile sale îl obligau să bată Anglia în lung și-n lat erau de mult apuse. Devenise celebru și nu mai permitea ca un caz să-i ocupe tot timpul. Încet-încet, se transformase în „detectiv consultant“, asemenea renumiților medici de pe Harley Street. Ironizase mereu imaginea populară a copoiului care recurge la cele mai ingenioase deghizări ca să-i depisteze pe criminali și care se oprește la fiecare amprentă pentru a o verifica.

Continuă să citești cartea în format pdf după descărcare …