În mijlocul West-Endului există multe locuri liniștite, necunoscute aproape tuturor, cu excepția taximetriștilor care le traversează cu măiestrie, ajungând astfel mult mai repede în Park Lane, Berkeley Square sau South Audley Street. Dacă o apuci pe o stradă modestă după ce ieși din parc și cotești la stânga și la dreapta o dată sau de două ori, ajungi într-o alee liniștită, cu hotelul Bertram pe partea dreaptă. Hotelul Bertram este de multă vreme în acel loc. În timpul războiului au fost demolate casele din dreapta și, puțin mai jos, casele din stânga lui, dar hotelul a rămas nevătămat. Desigur, așa cum ar spune agenții imobiliari, n-a putut scăpa neatins și nescrijelit, dar cu o sumă frumușică a fost restaurat așa cum fusese la început. 

În 1955 arăta exact ca în 1939 – demn, lipsit de ostentație, discret și scump. Așa era hotelul Bertram, ai cărui clienți au fost o lungă bucată de vreme eșaloanele superioare ale clerului, distinse doamne din aristocrație venite de la țară, fete tinere plecate în vacanță de la pensioane scumpe. („Sunt atât de puține locuri în Londra unde o fată poate locui singură, dar, desigur, la Bertram e absolut în regulă. Noi stăm acolo de ani de zile.“) Mai fuseseră, desigur, multe alte hoteluri în stilul lui Bertram. Unele mai existau, dar aproape toate simțiseră vântul schimbării. Trebuiseră inevitabil să se modernizeze și să servească o clientelă nouă. Și Bertram trebuise să se schimbe, dar o făcuse într-un mod atât de inteligent, încât nici nu se observa la o primă privire superficială. 

Pe scările de afară, care duceau spre ușile mari, batante, stătea un bărbat care la prima vedere părea a fi cel puțin feldmareșal. Pieptul său viril era împodobit cu fireturi din aur și cu panglici de decorații. Avea o comportare perfectă. Te primea cu o grijă binevoitoare când coborai greoi și reumatic din taxi sau din mașină, te conducea atent pe scări, în sus, și te ghida prin ușile batante ale hotelului. În interior, dacă erai pentru prima oară la Bertram, simțeai, aproape cu un sentiment de alarmă, că ai reintrat într-o lume de mult dispărută. Părea că timpul se întorsese în urmă. Te pomeneai deodată în Anglia din vremea regelui Eduard. Hotelul avea, bineînțeles, încălzire centrală, dar nu era la vedere. 

În holul central se aflau, ca pe vremuri, două șemineuri splendide, în care ardeau cărbuni; lângă ele, căldări de aramă pentru cărbuni străluceau ca atunci când le lustruiau subretele hotelului, în timpul domniei lui Eduard, umplute cu bucăți de cărbuni exact de mărimea potrivită. Catifele roșii, bogate, canapele moi de pluș creau o atmosferă de confort. Fotoliile nu erau din această epocă. Ele erau mult deasupra nivelului podelei, astfel încât bătrânele doamne reumatice nu trebuiau să facă eforturi, nedemne de ele, pentru a se ridica în picioare. Fundul scaunelor nu se oprea între genunchi și coapsă, ca la lăudatele fotolii moderne ce le provocau dureri teribile celor suferinzi de artrită sau de sciatică, și nu aveau toate același model. Unele erau cu speteaza dreaptă, altele cu ea înclinată, având lățimi diferite, potrivite atât pentru persoane zvelte, cât și pentru cei obezi. Orice proporții ar fi avut, clienții găseau la Bertram un scaun confortabil.

Continuă să citești cartea în format pdf după descărcare …