Salonul privat se află la etajul patru, în aripa de geriatrie a spitalului pentru veterani Edward Hines Jr., de lângă Chicago. Bătrâni aduși de spate își târăsc picioarele pe hol, în halate de spital, cu perfuzii în brațe, îndrumați de asistente medicale. Femeia intră în salon – are în jur de 55 de ani, dar încă arată tânără – purtând o jachetă Burberry scurtă, matlasată, și un pulover măsliniu pe gât. Are părul negru prins în coadă, își vede tatăl într-un scaun, mai mărunt și mai fragil decât îl văzuse vreodată, chiar și după două luni de la înmormântare. Pentru prima dată îi observă pomeții osoși proeminenți, dar capul încă îi este complet acoperit de păr – cenușiu, nu încă alb. Bărbatul are o pătură pe genunchi; televizorul este aprins. CNN. Ca întotdeauna: chiar și în timpul unui meci al echipei Bears, de Ziua Recunoștinței, cu toți nepoții prin preajmă – tatăl ei cerea ca televizorul să fie dat pe știri. — Doar ca să aud ce se mai întâmplă! Ce e greșit în asta? Dar de data aceasta, tatăl ei nu se uită la televizor, ci doar o privește absent. Ea îi observă mâna tremurând. — Tată? Asistenta care îl supraveghează în timpul zilei e așezată în fața lui; pune cartea deoparte și se ridică. — Uite cine a venit! Bătrânul se întoarce cu greu, nu mai aude atât de bine cu urechea dreaptă. Fiica lui merge către el și îi zâmbește asistentei, o negresă corpolentă din Santa Lucia, pe care o angajaseră să stea cu bătrânul aproape tot timpul. Când, în sfârșit, își vede fiica, chipul i se luminează cu un zâmbet vesel.