Introducerile în literatura rusă, asemenea introducerilor în literaturile naționale în general, adoptă de obicei trei forme. Prima este o descriere a ceea ce este cunoscut sub numele de „canon“, viața și opera scriitorilor celebri – Pușkin, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov –, cu o distribuție secundară de figuri mai puțin cunoscute din secolul al XIX-lea și una a personalităților mai importante din secolul XX. A doua formă este o schiță a mișcărilor literare și a instituțiilor culturale: neoclasicism, romantism, realism, simbolism, modernism, realism socialist; cenzura, Uniunea Scriitorilor Sovietici și disidența literară. A treia formă de abordare a exercițiului, preferată de scriitori, spre deosebire de mediul academic, este a aprecierii personale. În Cursuri de literatură rusă ale lui Vladimir Nabokov sau în Mai mult decât unu a lui Iosif Brodski, selecția materialului este explicit subiectivă, iar pledoaria vehementă în favoarea unor scriitori merge în paralel cu demitizarea la fel de energică a altora. Există și modalități mai puțin evidente de scriere a introducerilor. Una dintre acestea este studiul articulat în jurul unei teze centrale convingătoare. De exemplu, strălucita lucrare a lui Iuri Tînianov Arhaiștii novatori (1929) susține că evoluția literară s-a desfășurat pornind de la atitudinile scriitorilor față de textele existente, ale căror moduri de reprezentare a lumii puteau fi doar copiate, respinse fățiș sau absorbite și transformate. Alta este analiza aprofundată a aspectelor tehnice ale limbii literare. De exemplu, istoria prozodiei rusești a lui Mihail Gasparov examinează în ce mod preferințele pentru formele metrice sau schimbat de-a lungul timpului și cercetează în detaliu semnificația anumitor măsuri metrice la un anumit moment dat al istoriei.