Luigi era nervos. Era unsprezece şi cinci minute şi „Doam - na“ nu sosise încă. Scena aceasta se repeta lună de lună, în prima zi de luni. De şaptesprezece ani. Era micul său mare secret. Avea o viaţă modestă: de patruzeci de ani, pentru toţi el era doar „il Ginetto“, bătrânul paznic al cimiti rului din Bruzzano, la periferia nordică a oraşului Milano. Lui Ginetto nu- i era teamă de morţi. Îi plăcea să se plimbe pe aleile pie - truite dintre morminte, vorbindu-le în şoaptă. Seara rămânea până târziu să aranjeze florile şi să aprindă candele mor măind cu convingere că pe lumea asta „trebuie să- ţi fie teamă doar de cei vii“. Toţi îl socoteau smintit, dar lui îi convenea. La urma urmei, viaţa lui, cu excepţia a două sau trei aventuri cu vreo văduvă îndrăzneaţă, fusese destul de liniştită. Îi era chiar comod să treacă drept un ciudat. Mai ales după acea zi, ziua în care un mare secret intrase în viaţa lui. 

„E unspre - zece şi zece şi încă n- a venit. Niciodată n- a în târziat atâta. Foarte ciudat“, bombăni în sinea lui. Îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri acea dimineaţă din urmă cu şaptesprezece ani. Era o zi de luni. Prima zi de luni din mai. Încă era frig, cerul nu promitea nimic bun. Iar el stătea lipit de sobiţă, citind ziarul. Ca în fiecare luni dimi neaţă, nu avea nimic de făcut: cimitirul era închis publicului. Aproape aţipise rugându- l pe bunul Dumnezeu să nu trimită ploaie. Ar fi trebuit să schimbe toate vazele cu flori de pe mor minte, pentru că paznicii fuseseră răpuşi de gripă. Perspectiva nu- l bucura. Deodată, zgomotul unei maşini, din acelea puter - nice. Ginetto nu- şi credea ochilor. În faţa porţii oprise o ber - lină, din cele pe care le vezi de ziua morţilor în Monumentale, cimitirul bogaţilor, albastră, cu perdeluţe gri, pentru a păstra intimitatea „domnilor“, lăcuită ca nouă. Nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui.