Pe fundul Oceanului Atlantic se află o carte. Povestea ei vreau să v-o istorisesc. Cunoaşteţi, poate, deznodământul; la vremea lui, ziarele l-au relatat şi, de-atunci încoace, unele lucrări l-au consemnat: când s-a scufundat Titanicul, în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, în largul Insulei Terra Nova, cea mai prestigioasă dintre victime era o carte, unicul exemplar al Rubaiatelor lui Omar Khayyam, înţelept persan, poet, astronom. Voi vorbi doar în treacăt despre acest naufragiu. Alţii decât mine au cântărit nenorocirea în dolari, alţii decât mine au inventariat cum se cuvine cadavrele şi ultimele cuvinte. După şase ani, nu mă mai obsedează decât acea fiinţă de carne şi cerneală, al cărei nevrednic păstrător am fost pentru o vreme. Oare nu eu, Benjamin O. Lesage, am fost acela care a smuls-o din Asia ei natală? Oare nu în bagajele mele s-a îmbarcat ea pe Titanic ? Şi cine oare i-a întrerupt parcursul milenar, dacă nu aroganţa secolului meu? De-atunci, lumea s-a acoperit de sânge şi de umbră, tot mai mult în fiecare zi, iar mie viaţa nu mi-a mai surâs. A trebuit să mă îndepărtez de oameni ca să nu mai ascult decât vocile amintirii şi să hrănesc o speranţă naivă, o viziune stăruitoare: mâine va fi regăsită. Ocrotită de sipetul ei de aur, cartea se va ivi intactă din întunecimile marine, cu destinul îmbogăţit de o nouă odisee. Degetele vor putea s-o atingă, s-o deschidă, să se afunde în ea; ochii robiţi îi vor urmări de la un capăt la altul hronicul aventurilor, vor descoperi poetul, primele sale versuri, primele beţii, primele spaime. Şi secta Asasinilor. Apoi se vor opri, neîncrezători, în faţa unei imagini de culoarea nisipului şi a smaraldului.