Trup şi sânge. Se spunea că în pod murise o copilă. Hăinuţele ei fuseseră descoperite în zid. Voiam să urc acolo şi să mă întind, singur, lângă perete. Din când în când fantoma fetiţei îşi făcea apariţia, dar niciunul dintre aceşti vampiri nu putea să vadă cu adevărat spirite, cel puţin nu aşa cum le puteam vedea eu. Nu avea importanţă. Nu de compania unui copil aveam eu nevoie. Pentru mine important era să mă aflu în acel loc. Nu mai avea rost să zăbovesc în preajma lui Lestat. Venisem, îmi făcusem datoria. Nu aveam cum să îl ajut. Privirea pătrunzătoare a ochilor lui mereu neschimbaţi mă descumpănea şi îmi simţeam fiinţa inundată de o pace profundă şi de dragoste pentru cei apropiaţi mie – copiii mei, micuţul, brunetul Benji şi Sybelle a mea, cea mlădioasă ca o sălcie şi atât de tandră – dar încă nu eram destul de tare ca să îi pot lua de acolo. Am ieşit din capelă. Nici măcar nu am băgat de seamă cine era acolo. Întreaga mănăstire era acum locuinţa vampirilor. Nu era un aşezământ lipsit de reguli sau abandonat, dar nu am observat cine a rămas în capelă după ce am ieşit. Lestat zăcea aşa cum zăcuse tot timpul: întins pe o parte pe pardoseala de marmură, în faţa crucifixului uriaş, cu mâinile lipsite de vlagă, una sub cealaltă, cu degetele atingând uşor dalele, ca şi cum ar fi avut un scop, când, de fapt, nu există niciunul. Degetele mâinii drepte erau puţin arcuite, formând un căuş în podul palmei, acolo unde cădea lumina, iar acest lucru părea să aibă o semnificaţie, dar, de fapt, nu însemna nimic.