Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, îşi făcuse în tinereţe serviciul militar la contele Miinnich şi demisionase cu gradul de maior, în anul 17*. De atunci locuia la moşia lui din gubernia Simbirsk, unde sa însurat cu Avdotia Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. Am fost nouă copii. Toţi fraţii şi surorile miau murit de mici. Prin bunăvoinţa unei rude apropiate, prinţul B., maior din gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski încă de pe când mă aflam în pântecele mamei {1}. Dacă împotriva tuturor aşteptărilor, mama ar fi născut o fată, tata ar fi adus la cunoştinţa celor în drept moartea sergentului neprezentat şi cu asta chestiunea sar fi rezolvat. Am fost ţinut în concediu până la terminarea studiilor. Pe vremea aceea nu se învăţa can timpurile de azi. La vârsta de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune – căci Savelici nu bea – a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. Sub supravegherea lui, la doisprezece ani ştiam carte rusească şi puteam să judec ca un cunoscător însuşirile unui ogar. Între timp, tata mia luat un franţuz de la Moscova, pe monsieur Beaupré, care a sosit la noi o dată cu provizia anuală de vin şi untdelemn de măsline. Sosirea lui nu ia plăcut deloc lui Savelici. „Slavă Domnului, bodogănea el, cred că copilul e deajuns de spălat, deajuns de pieptănat şi de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii deau tocmit un «musie», parcă nar fi destui oameni deai noştri.” Beaupré fusese frizer în ţara lui, soldat în Prusia şi venise în Rusia pour être outchitel {2}, fără să ştie prea bine ce însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă uşuratic şi tare destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul frumos; drept răsplată pentru gingăşiile lui, nu rareori primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În afară de asta, nu era, după cum spunea el, duşmanul sticlei, sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. Cum însă la noi vinul se servea doar la masă şi chiar şi atunci numai câte un păhărel, şi cum de obicei pe el îl treceau cu vederea, Beaupré sa deprins foarte repede cu rachiul rusesc şi a început săl prefere chiar vinurilor din patria lui, găsindul incomparabil mai folositor pentru stomac. Neam înţeles bine chiar de la început şi cu toate că datoria lui, după contract, era să mă înveţe franţuzeşte, nemţeşte, precum şi toate! Ştiinţele, el a găsit cu cale să înveţe de la mine so rupă ruseşte, iar după aceea neam văzut fiecare de treaba lui. Ne înţelegeam de minune. Nici numi doream alt mentor. Dar soarta nea despărţit curând, şi iată în ce împrejurare. Spălătoreasă Palaşka, o fată grasă şi ciupită de vărsat, şi văcăriţa Akulkachioara au venit întro bună zi la mama, iau căzut la picioare, mărturisindui slăbiciunea de care şi una şi alta sau făcut vinovate şi plângânduse totodată de „musie”, care şia bătut joc de nevinovăţia lor. Mamei nui plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări şi sa plâns tatei. La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia de franţuz. I sa răspuns că „musie” face lecţiile cu mine. Atunci a venit el în odaia mea. Beaupré, întins în pat, dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să ştiţi că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar sta atârnată pe perete degeaba, şi de mult mă ispitea prin mărimea ei şi calitatea hârtiei. Mam hotărât să fac din ea un zmeu şi mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui Beaupré. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de fuior de Capul Bunei Speranţe. Când a văzut în ce fel învăţam geografia, tata ma tras de ureche, apoi sa repezit la Beaupré, la trezit din somn în chip foarte nedelicat şi a început săl ocărască zdravăn. Buimac, Beaupré încerca degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul. Şapte păcate, o singură judecată. Tata la înşfăcat de guler, la ridicat din pat, la aruncat pe uşă afară, şi în aceeaşi zi franţuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui Savelici. Astfel a luat sfârşit educaţia mea. Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii şi jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al şaptesprezecelea an al vieţii, când soarta mi sa schimbat. Întro zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu îmi lingeam buzele, uitândumă la spuma în clocot. Tata citea la fereastră Pridvornâi kalendar {3}, pe care îl primea în fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o recitea se simţea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscândui foarte bine obiceiurile şi năravurile, mama se străduia mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În schimb, când dădea peste el din întâmplare, nul lăsa din mâini ceasuri întregi. Aşadar, tata citea Pridvornâi kalendar, dădea din când în când din umeri şi repeta cu jumătate de glas: „Generallocotenent. A fost sergent la mine în companie! Cavaler a două ordine! Hm. Şi când te gândeşti că mai ieri.