Înainte să împlinesc nouă ani, mi-am pierdut abilitatea de a mă contrazice. Am trăit pierderea ca pe o formă de erodare; nu a existat vreun moment de blocaj, ci doar o diminuare lentă, dar constantă. La început, m-am opus. Deşi cuvintele mi se opreau în gât, gåseam metode să-mi exprim obiecţiile. Dar apoi au început să mă obosească eforturile, riscul şi dezvăluirea de sine pe care le presupun contrazicerile. Aşa că am început să lâncezesc în perioadele de linişte dintre discuții şi, odată ajuns acolo, mi-am spus că aş putea găsi o modalitate de a trăi în acest loc sigur şi ascuns. Era iulie 2003, şi tocmai mă mutasem împreună cu familia din Coreea de Sud în Australia. Decizia de a emigra - în căutare de noi şanse în viaţă, muncă şi educație mă entuziasmase la început, dar acum, în Wahroonga, o suburbie bogată și liniştită aflată la nord de Sydney, vedeam că e o prostie. Lăsam în urmă prieteni buni, mâncare gătită cu condimente adevărate și 48 de milioane de oameni care ne vorbeau limba. Şi pentru ce? Înstrăinarea pe care o simțeam - prin raioanele cu produse congelate de la Woolsworth sau cățărat la locul de joacă din parcul local - avea calitatea enervantă de a fi fost aleasă cu curaj. Mama şi tata răspundeau nemulţumirilor mele cu înţelegere, dar și cu neclintire. Aveam senzația, după felul în care repetau cuvântul tranziție, că disconfortul şi confuzia fuseseră luate în calcul în vreo schemă mare a lucrurilor. Părinții mei erau destul de diferiți unul de celălalt. Tata crescuse într-o familie mare, conservatoare, dintr-un orăşel aflat în extremitatea estică a peninsulei coreene. Mama fusese crescută de orășeni progresişti din Seul. El se ferea de confortul material, ea avea o pasiune pentru lux. El iubea oamenii, ea preţuia ideile. 

Cu toate acestea, etapele emigrării scoseseră la lumină calități pe care le împărtășeau: independenţa feroce și hotărârea de a-şi îndeplini visurile. Mi-am petrecut primele săptămâni în Sydney pe bancheta din spate a unei maşini închiriate, în timp ce părinții mei alergau în toate părţile să rezolve o listă de chestiuni. Cumpărat de mobilă, înregistrare fiscală, închirierea unui apartament - fiecare ne lega mai tare de acest oraş, dar nici una nu oferea vreun sentiment de ataşament. Când am întrebat dacă pot să fac și eu ceva, părinții mi-au spus că am o singură treabă: „Acomodează-te la școală, bine?" Localnicii din Wahroonga îi spuneau școlii generale din suburbia lor Şcoala Boschet. Înconjurat de o rezervație naturală, campusul școlii părea tot timpul pe punctul de a fi cucerit de vegetaţie. Tufe dese se cățărau pe ferestrele claselor şi ciuperci cât urechile apăreau pe scaunele amfiteatrului părăsit. Pe timp de vară, locul era verde și luxuriant. Dar, în dimineața aceea geroasă de august a primei zile din clasa a III-a, frunzele sclipeau într-un argintiu palid și marginile campusului erau învăluite în umbre. La tabla din clasa a III-a H, domnişoara Hall, o tânără îmbrăcată într-un albastru prăfuit, avea o expresie atât de blândă încât părea să-i dizolve fiecare unghi al feţei. Mi-a făcut semn să intru şi, în timp ce eu mă îndreptam spre partea din faţă a clasei, a scris pe tablă cu o caligrafie perfectă: „Bo Seo, Coreea de Sud". În fața mea, vreo 30 de perechi de ochi s-au mărit la vederea acestei combinaţii improbabile de cuvinte. Am fost în centrul atenției clasei toată săptămâna. Pe terenul de joc am aflat că distracția care stârnea cele mai multe râsete era aşa-zisa contrazicere. Un coleg de clasă lăuda vreo realizare a civilizației occidentale -„ce bună e pâinea albă!" -, iar eu răspundeam, folosindu-mă de cele câteva zeci de cuvinte în engleză pe care le aveam la dispoziţie: „Ba nu, e mai bun orezul!" Ceilalţi copii clătinau din cаp, dar nu-şi puteau ascunde euforia la gândul unui conflict.