Frigul muşcător din urmă cu o săptămână se sfârşise; soarele strălucea cu putere când Clary străbătu grăbită curtea prăfuită din faţa casei lui Luke, cu gluga jachetei pe cap, ca să-i ţină părul să nu i-l sufle vântul pe faţă. S-o fi încălzit ea vremea, dar vântul dinspre East River putea fi încă tăios. Aducea cu el şi un slab iz de chimicale, amestecat cu mirosul din Brooklyn, de asfalt, de benzină şi de zahăr ars de la fabrica abandonată din capătul străzii. Simon o aştepta pe veranda din faţă, tolănit într-un fotoliu cu arcurile rupte. Îmbrăcat în jeanşi, îşi ţinea DS-ul în echilibru pe genunchi şi împungea în el destoinic cu stylus-ul.

— Rupere! zise el, când ea urcă treptele. I-am spart pe toţi la Mario Kart. Clary îşi dădu gluga jos, scuturându-şi părul din ochi şi scotocind în buzunar după chei.

— Unde-ai fost? Te-am sunat toată dimineaţa. Simon se ridică, vârându-şi tăbliţa pâlpâitoare în geanta de laptop.

— Am fost la Eric. Repetiţii cu trupa. Clary încetă să mai zgâlţâie cheia în broască – mereu se bloca – un timp destul de lung cât să se încrunte la el.