CAPITOLUL I Întoarcerea la școală Ca o dâră lată de argint topit se depăna în fața lor șoseaua. Casele de munte cu prispă și cu acoperișuri ca niște coifuri înalte se răslețeau, se micșorau din ce în ce. Pe dreapta, poiana cafenie, păstrând încă urme de zăpadă, urca spre pădure și se întindea cât putea cuprinde privirea. La poalele ei apa venea grăbită, se rostogolea peste pietrele lucioase, sărea, sălta, sclipea în soare. Pe stânga, negru, șerpuia trenul. — O fi al nostru, zise Petre Anișor, o fi trenul cu care am venit – și, urmărind fumul gros care țâșnea din locomotivă, încetini pasul. 

— Ei, al nostru – mârâi Răsvan. Și întorcând puțin spre dreapta gâtul lui scurt și gros, arătă cu privirea piezișă o tăbliță galbenă; Nu vezi ce scrie aici? Din centrul orașului sunt doi kilometri. Gara e și mai departe. Nu trebuia să mă iau după tine. Trebuia să așteptăm mașina școlii. Dar Anișor nu luă în seamă îmbufnarea lui Horia. Se uita iar în dreapta și în stânga, căuta parcă ceva. 

— Ții minte când am fost cu schiurile pe Clăbucet? Uite cum lucește acolo zăpada! — Ce te tot oprești, măi Anișor? îl repezi iar Horia. Scund pentru cei 14 ani ai lui, Horia Răsvan era prea mic, cel mai mic din toată școala, dar îndesat; pășind apăsat, purta mândru uniforma albastră cu vipușca roșie și chipiul albastru cu marginea roșie. Pe umerii lui lați, epoleții roșii stăteau prinși frumos cu nasturi aurii, cordonul negru de lac bine strâns pe manta îi subția talia, altminteri groasă. Chiar și Anișor, totdeauna dezordonat și zăpăcit, c-un epolet strâmb și altul atârnat, cu un nasture lipsă și boneta pe ceafă, se înfățișa acum chipeș în hainele albastre și mantaua cea nouă. Pe nesimțite, Horia se încărcă de ciudă: i se părea nedrept ca până și Anișor să fie mai înalt decât el… Oricum era sigur că din urmă, cât e șoseaua de lungă, toată lumea îi privește. De câte ori nu fusese întrebat în tren: – „Ce uniforme sunt astea?” Și de câte ori nu auzise șoptindu-se cu admirație: „Cantemiriștii”. 

— Când am venit întâi la școală soarele bătea de acolo, de sus, de pe colții Morarului, dar pajiștea și șoseaua rămâneau întunecate până târziu. Eu credeam că așa e la munte, că soarele răsare altfel ca pe la noi. — Ce te tot oprești, măi Anișor? se supără iar Horia, care-și încetinea și-și schimba mereu pasul ca să meargă amândoi în cadență. Și acum, ce te tot sgâiești după vagoanele alea? N-ai mai văzut tren cu lemne? — Mi-ar plăcea să fiu cocoțat colo sus.