Cum şedea pe scaun, ochii îi căzură mai întâi pe velinţele de lână pestriţă ce acopereau duşumeaua dintre pat şi canapea. „Cam n’ar trebui!“ — îşi zise ei, gândind la peştera sfântului Antonie şi la anumite îndatoriri ce-i cădeau din vrednicia de purtător ai marelui chip. Apoi zărind oglinda cu cadra bronzată, aplecată deasupra spălătorului, se arătă şi mai neînduplecat: „Asta n’are ce căuta în chilia unui schimnic!“ Şi ca să dea neîntârziat urmare credinţei sale, bătu din palme să vină sora Ana. Dar ascultătoarea dela duhovnicie nu se întâmplă pe aproape şi deci n’auzi chemarea cuvioşiei sale. Iar maica Agatoclia, nacealnica locuinţei duhovniceşti, fiind tare de amândouă urechile, n’auzi nici sfinţia ei. Călugăr cu vederi înţepenite în linie dreaptă, părintele Macarie, după ce-şi mai turti de câteva ori palmele, se ridică să ia oglinda din perete. In aceeaşi clipă însă îi veni un gând pe care îl găsi minunat. 

Avea în lădiţă o hârcă omenească pe care o purta adesea cu el, ca să-i slujească de îndreptar în ceasuri de îndoială şi de slăbire întru cele călugăreşti. O scoase cu vădită mulţumire şi o aşeză în dreptul oglinzii, grăind întru sine şi pentru sineşi: „Să stea aci amândouă. Că atunci când satana, ori vreun ucenic al lui, va încerca să-mi sucească mintea, zicând: — Vezi cuvioase Macarie, că aici te găseşti într’o mănăstire cu femei ce se poartă în haine de preţ, îşi ung părul cu mirosuri şi se piaptănă în fiştecare zi; cade-se deci să te mai îngrijeşti o leacă şi de trup, ca nu cumva să yie sminteala din urâciunea ta şi să zică maicile şi surorile: — Ah, da nespălat şi neţesălat mai e şi duhovnicul ăsta!