Întro seară de ianuarie de la începutul anilor şaptezeci, Christine Nilsson cânta în Faust la Academia de Muzică din New York. Deşi se vorbea deja despre construirea unei noi Opere, departe de centrul elegant al metropolei, un edificiu care să concureze prin costurile ridicate şi prin splendoare cu cele din marile capitale europene, lumea bună încă se mulţumea să se adune în fiecare iarnă în deja ponositele loji îmbrăcate în roşu şi auriu, din vechea şi intima Academie. Conservatorii o preţuiau pentru că era mică şi greu accesibilă, ţinândui astfel la distanţă pe „oamenii noi” de care New Yorkul începea să se teamă şi să simtă atras totodată. Cei sentimentali rămâneau legaţi de Academie din cauza conotaţiilor sale istorice, în timp ce melomanii o preferau pentru excelenta sa acustică, o trăsătură mereu problematică a sălilor construite pentru audiţii muzicale. Era prima apariţie a doamnei Nilsson din acea iarnă, iar „publicul nemaipomenit de strălucitor”, după cum scrisese presa cotidiană, se adunase so asculte, purtat pe străzile alunecoase şi înzăpezite în cupeuri private, în Jandouri familiale spaţioase, sau întrun „cupeu Brown”, mai modest, dar mai convenabil. Să mergi la Operă întrun cupeu Brown era aproape la fel de respectabil ca şi când ai fi mers cu propria trăsură, iar plecarea întrun asemenea cupeu îţi oferea imensul avantaj (cu o aluzie ludică la principiile democratice) de a sări în primul Brown din şir, în loc să aştepţi să vezi strălucind, sub porticul Academiei, nasul roşu de la frig şi de la gin al propriului vizitiu. Trebuie să fi fost la mijloc intuiţia genială a unui rândaş în livrea, care săşi fi dat seama că americanii vor să scape de distracţii chiar mai repede decât îşi doresc să ajungă la ele. Când Newland Archer a deschis uşa lojii, cortina tocmai se ridicase, dezvelind scena din grădină. Tânărul nu avusese nici un motiv pentru care să nu fi ajuns mai devreme, căci luase cina la ora şapte, doar cu mama şi cu sora sa, şi apoi zăbovise la o ţigară de foi în biblioteca gotică, cu rafturi lucioase din nuc negru şi scaune împodobite cu ornamente sculptate, singura cameră din casă unde doamna Archer permitea să se fumeze, însă, New Yorkul era, mai presus de toate, o metropolă perfect conştientă că nicăieri nu „se cuvenea” să ajungi devreme la operă; ce „se cuvenea” juca un rol la fel de important în New Yorkul lui Newland Archer precum înspăimântătoarele şi misterioasele totemuri care cârmuiseră destinele strămoşilor săi cu mii de ani în urmă. Mai avea şi un motiv personal să întârzie, îşi pierduse vremea fumând fiindcă, în adâncul sufletului, era un diletant care simţea o satisfacţie mai subtilă când se gândea la o plăcere proximă decât în momentul realizării ei. Cu atât mai mult cu cât era vorba de o plăcere delicată, aşa cum erau mai toate plăcerile sale; de această dată, momentul pe care îl aştepta era atât de rar şi de special încât, nici dacă şiar fi pregătit sosirea printro înţelegere cu regizorul secund al primadonei, tot nar fi intrat în Academie întrun moment mai plin de înţeles decât atunci când ea cânta: „Mă iubeşte nu mă iubeşte MĂ IUBEŞTE!”, presărând note limpezi ca rouă peste petalele smulse ale margaretelor.