Trăim vremuri de rău augur. Fiecare privire iritată prevesteşte un dezastru potenţial. Paranoia ne trezeşte in majoritatea dimineţilor cu un şoc şi ne clătinăm şovăitori sub soarele fantomatic. Noaptea, frica ne agită capetele capricioase. Tndurând aceste chinuri, vagi şi eluzive ca şi oroarea obscură pe care o sugerează, ne străduim să ne dăm seama exact ce ne sperie. Minţile noastre trec in revistă o litanie intimidantă de probleme globale. Sperăm, intocmind această listă, să găsim un sens, un răspuns pentru neliniştea noastră. Scanăm mental scena. Suntem pe punctul de a ne eroda stratul de ozon. Tn timp ce scriu, eroziunea provoacă topirea calotei glaciare. Tn câteva decenii ne putem confrunta cu inundaW oceanice majore. Chiar şi zgârie-norii noştri, tinzând spre cer, ar putea fi devoraţi in curând de valurile indiferente. Suntem pe punctul de a anihila sute de animale deosebite. Aceste fiare - rinoceri albi, tigri din Sumatra şi condori din California - trăiesc pe pământ de milioane de ani. Tn decursul unei vieţi de om, nepăsarea noastră in ceea ce priveşte natura aproape că a dus la dispariţia acestor creaturi sublime. Tn curând, pădurile vor fi golite de trupuri colorate şi de aripi exotice. Aceste crânguri altădată pline de viaţă vor fi anoste ca un pavaj. 

Mai mult, suntem în pragul unui nou război rece. Focoasele nucleare se vor înmulti din nou. Temerile născute la mijlocul secolului trecut vor reveni. Ne �om întreba: oare acest an va fi ultimul în care oamenii respiră şi se mişcă pe planeta Pământ aflată la sfârşitul timpului? Acum pot adăuga o nouă ameninţare, poate la fel de periculoasă ca şi cea mai apocaliptică dintre grijile noastre. Poate că nu suntem departe de a eradica o forţă culturală majoră, o inspiraţie serioasă pentru invenţiile noastre, muza din spatele artelor, poeziei şi muzicii. Năzuim fără motiv să eliberăm lumea de numeroase idei şi viziuni, de numeroase inovaţii şi meditaţii. Chiar în acest moment noi anihilăm melancolia. Ne întrebăm dacă paleta largă de antidepresive va transforma într-o bună zi dulcea tristeţe Într-o simplă amintire. Ne întrebăm dacă în curând fiecare american va fi fericit. Ne întrebăm dacă vom deveni o societate de zâmbete autosatisfăcute. Pe feţele noastre vor apărea expresii înşelătoare, în timp ce ne mişcăm în peisajul pastelat. Neoane strălucitoare ne vor lumina drumul. Ce se află În spatele acestei dorinţe de a epura tristeţea din vieţile noastre, În special În America, ţara viselor minunate şi a succesului enorm? De ce majoritatea americanilor sunt atât de dispuşi să-şi extirpe o parte esenţială din inimile lor şi să o arunce la gunoi? Ce putem face cu această obsesie americană a fericirii, o obsesie care ar putea duce foarte bine la o dispariţie a impulsului creator, din care ar putea rezulta o exterminare la fel de oribilă precum cele prevestite de încălzirea globală, criza mediului înconjurător şi proliferarea nucleară? Ce impulsionează această furie pentru autoliniştire, pentru zâmbetul inofensiv? Ce alimentează această mulţumire disperată?