Mam
apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor mei paşi pe
drumul vieţii, fiindcă nu ma
răbdat inima să no
fac, deşi mă puteam lăsa
păgubaş. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaţa mea sămi
scriu autobiografia, chiar dear
fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii
straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca săţi
dezvălui sufletul fără pic de
ruşine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc
condeiul, eu nu scriu spre ami
atrage laudele cititorilor. Dacă întro
bună zi
mam
hotărât sămi
însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit
de un an încoace, aceasta se datoreşte unui puternic imbold lăuntric, căci prea
mau
uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindumă
din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu mă las ispitit de
meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani şi până la urmă nici el
nu ştie de ce sa
trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu
vreau să fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de ami
da în vileag
toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea
meşteşugită a simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, pe cât
se pare, nam
să pot ocoli cu desăvârşire descrierea sentimentelor şi a
gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare),
deoarece influenţa literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi atunci
când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale
personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare
preţ ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o
parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefaţă, căci alta tot
nu am de gând să scriu. Să intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e
să începi un lucru, oricare ar fi el.