Trupul părintelui ieromonah Zosima, răposat întru Domnul, fu – aşa cum
am spus – pregătit pentru îngropăciune după rânduiala mănăstirească. Precum
se ştie, nici schimnicii, nici călugării nu sunt spălaţi după moarte. „Când un
monah se săvârşeşte întru Domnul – stă scris în evhologhion – monahul care e
anume rânduit pentru aceasta îi şterge trupul cu un burete înmuiat în apă
încropită, făcând mai întâi cu buretele cruce pe fruntea mortului, pe piept, pe
mâinile, picioarele şi pe genunchii lui, atâta tot.” Datina cuvenită o împlini
părintele Paisie cu mâna lui. Şi după ce şterse trupul cu apă încropită, îl
îmbrăcă în straie monahale şil
înfăşură în rasa călugărească; drept care –
iarăşi după cum spune tipicul – despică puţin rasa, ca trupul sa fie învăscut în
cruce. Pe cap îi puse apoi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri.
Camilafca lăsândo
descoperită, iar faţa io
acoperi cu învelitoarea cea neagră a
potirului. În sfârşit, îi împreună mâinile peste icoana Mântuitorului. Dimineaţa,
astfel dichisit, bătrânul fu aşezat în sicriu (care de mult fusese pregătit),
urmând să rămână toată ziua în chilie (adică în odaia cea mare, unde îşi
primea de obicei oaspeţii, fie călugări, fie mireni). Deoarece răposatul era
ieroshimonah, rânduiala cerea ca la căpătâiul lui să citească pe rând
ieromonahii şi ierodiaconii de la mânăstire şi nu psaltirea, ci stâlpii. Priveghiul
fu început îndată după molitva de părintele Iosif; părintele Paisie, care îşi
mărturisise dorinţa de a citi la căpătâiul mortului toată ziua şi peste noapte,
era foarte prins deocamdată cu tot felul de treburi şi în acelaşi timp îngrijorat,
ca şi părintele stareţ: cu cât trecea timpul, printre călugării de la schit şi în
mulţimea mirenilor ce soseau mereu, cu grămada, dinspre arhondaricul
mânăstirii şi de la oraş, se manifesta din ce în ce mai vădit o stare de spirit cât
se poate de curioasă, o agitaţie neobişnuită, aşa zice chiar „necuviincioasă”, o
aşteptare înfrigurată. Şi egumenul şi părintele Paisie se străduiau pe cât le