Nici acum nu sunt pe deplin convins că am făcut alegerea corectă atunci când i-am spus soţiei mele despre atacul la brutărie. Probabil că e o problemă care nu poate fi judecată în termeni de corectitudine. Ce vreau să spun e că în lume există atât alegeri greşite care conduc la un rezultat corect, precum şi alegeri corecte care duc la un rezultat greşit. Pentru a evita o astfel de absurditate – cred că o pot numi aşa – ar trebui adoptată atitudinea conform căreia de fapt, noi nu facem nicio alegere. De regulă, acesta este modul în care gândesc eu. Ce-a fost a fost, ce-o să fie urmează să aflăm. Judecând lucrurile din această perspectivă, pot afirma că, în orice caz, i-am spus soţiei mele despre atacul la brutărie. Lucrurile spuse rămân spuse, iar întâmplările care au luat naştere mai departe s-au întâmplat deja. Iar dacă oamenilor li se par ciudate aceste întâmplări, cred că motivul ar trebui căutat în circumstanţele globale din jurul lor. Însă modul în care gândesc eu nu schimbă cu nimic lucrurile. Este pur şi simplu un mod de gândire, nimic mai mult. Am ajuns să-i pomenesc soţiei mele despre atacul la brutărie pornind de la un fleac. Nu îmi propusesem să fac asta şi nici nu miam amintit, atunci, şi am început cu „apropo…”. Uitasem complet de acest episod până în momentul în care am rostit în faţa soţiei mele cuvintele „atac la brutărie”. Ceea ce m-a făcut să-mi amintesc a fost o senzaţie de foame de nesuportat. Era ora două noaptea. Eu şi soţia mea am luat o cină uşoară pe la şase, la nouă şi jumătate eram în pat, gata de culcare, când, nu se ştie de ce, ne-am trezit brusc. La puţin timp după ce am deschis ochii, asupra noastră s-a abătut o foame cotropitoare, ca tornada din Vrăjitorul din Oz. Era, aş putea spune, absolut copleşitoare. În frigider nu aveam însă absolut nimic care s-ar fi putut califica drept aliment. Am găsit doar nişte sos franţuzesc, şase sticle de bere, două cepe sfrijite, unt şi absorbant de mirosuri. Eram căsătoriţi de doar două săptămâni şi încă nu ajunseserăm la un consens cu privire la regimul alimentar. Pe atunci aveam o grămadă de lucruri de pus la punct. Eu lucram la un birou de avocatură, iar soţia mea era secretară la o şcoală de design. Eu aveam douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani (nu ştiu de ce, dar nu-i chip să-mi amintesc în ce an ne-am căsătorit), iar ea e mai mică decât mine cu doi ani şi opt luni. Duceam o viaţă foarte agitată, întortocheată ca o peşteră plină de cotloane şi numai la provizii nu ne stătea nouă mintea. Ne-am dat jos din pat, ne-am dus în bucătărie şi ne-am aşezat la masă, faţă în faţă. Eram prea hămesiţi ca să mai putem adormi la loc – era chinuitor şi să stăm lungiţi în pat –, dar şi ca să rămânem treji şi să facem ceva. Nu aveam nici cea mai vagă idee de unde şi cum venise foamea aceasta atât de puternică. Cu o rază de speranţă, am deschis pe rând uşa frigiderului de câteva ori, dar conţinutul său rămânea neschimbat. Bere, ceapă, unt, sos şi absorbant de mirosuri. Am fi putut să călim nişte ceapă în unt, dar două cepe sfrijite nu ne-ar fi ajuns nici pe o măsea. Ceapa nu se poate mânca decât ca garnitură, nu e un aliment care să-ţi potolească foamea de unul singur.