Sînt un copil găsit.
Cu toate acestea, pînă la opt ani am crezut că am şi eu o mamă, ca toţi ceilalţi copii, deoarece,
de cîte ori plîn-geam, o femeie mă strîngea la piept şi mă legăna cu atîta drag, încît lacrimile
îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să u vină la pătucul meu, să mă sărute,
iar iarna, cînd crivăţul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele şi mi le încălzea în
mîini, îngînînd un cîntec pe care, în parte, mi-l aduc şi azi aminte.
Cînd păşteam vaca pe marginea drumurilor năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de
bălării şi mă apuca pe neaşteptate vreo furtună, ea îmi ieşea în fugă înainte şi mă ferea de
ploaie, acoperindu-mi umerii şi capul cu poala fustei ei largi, de lînă. Iar cînd mă luam la
harţă cu vreun tovarăş de joacă, ea mă punea să-i povestesc pricina şi, mai totdeauna, îmi
dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea şi cum se uita la mine,
pentru dezmierdările ei şi pentru blîndeţea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.
Şi iată că într-o bună zi am aflat că nu-mi era decît doică.
Satul meu, sau mai bine-zis satul în care am fost crescut, căci un sat natal sau un loc de
baştină eu n-am avut, tot aşa cum n-am avut nici tată şi nici mamă, pe scurt, satul unde mi-am
petrecut copilăria se numeşte Chavanon
şi este unul dintre cele mai sărăcăcioase din centrul Franţei. Această sărăcie se datoreşte nu nepăsării
sau trîndă-viei locuitorilor lui, ci faptului că se află aşezat într-un ţinut foarte puţin roditor. Pentru ca
pămîntul său sterp să dea roade, ar trebui să fie îngrijit anume, să fie îngrăşat, şi asta, din păcate, nu se
întîmplă pe-acolo. De aceea ogoare nu întîlneşti (sau cel puţin nu întîlneai pe vremea aceea) decît ici şi
colo, pe cînd ponoarele se întind cît vezi cu ochii, pline de buruieni şi de scaieţi. Acolo unde sfîr-şesc
ponoarele, încep landele 1, şi pe aceste lande înalte cresc pilcuri rare de copăcei piperniciţi, cu crengile
răsucite şi chinuite de vînturi nemiloase. Ca să dai de copaci adevăraţi, trebuie să laşi înălţimile şi să
cobori în vîlcele, de-a lungul rîurilor, în luncile înguste, unde se înalţă castani voinici şi stejari falnici.
într-o asemenea vîlcea de pe malurile unui pîrîu care îşi poartă apele repezi spre unul din afluenţii
Loirei, se află casa în care mi-am petrecut primii ani de viaţă. Pînă în cea de-a opta primăvară a mea
nu văzusem încă picior de bărbat să ne treacă pragul ; cu toate acestea, mama nu era văduvă, dar
bărbatul ei, cioplitor în piatră ca mulţi alţi muncitori din ţinutul acela, lucra la Paris şi nu dăduse pe
acasă încă înainte ca eu să fi apucat a înţelege cele ce se întîmplau în jurul meu. Doar din cînd în cînd
ne trimitea veşti prin vreun tovarăş de breaslă care se întorcea în sat.
— Află, tuşă Barberin, că bărbatul ţi-e sănătos ; îţi trimite vorbă că treaba merge şi mi-a dat să-ţi aduc
banii ăştia : ia numără-i !