Într-o după-amiază, la ora refluxului, domnul Isbister, un tânăr pictor instalat temporar în satul Boscastle, pornise în plimbare către pitorescul golf din Pentargen, cu gândul de a vizita peşterile din împrejurimi. Pe la jumătatea potecii abrupte care ducea drept la ţărmul din Pentargen, îi apăru deodată în faţă, sub un colţ de stâncă ieşită în afară, un om aşezat într-o atitudine ce vădea deznădejde profundă. Mâinile îi atârnau fără vlagă pe genunchi, ochii roşii priveau nemişcaţi în gol, iar faţa îi era scăldată de lacrimi. Auzind paşii lui Isbister, îşi întoarse privirea. Se simţiră amândoi stingheriţi, dar mai ales Isbister, care, pentru a-şi ascunde stângăcia opririi involuntare, spuse, pe un ton de deplină convingere, că vremea se arăta destul de călduroasă, faţă de anotimp. 

— Foarte, răspunse laconic necunoscutul, apoi, după o clipă de ezitare, adăugă cu un glas lipsit de expresie: Nu pot să dorm! Isbister se opri brusc. 

— Nu? Rostise numai atât, dar înfăţişarea lui exprima dorinţa de a-i veni în ajutor. — Pare de necrezut, zise necunoscutul, ridicându-şi ochii obosiţi către Isbister şi subliniindu-şi vorbele cu o mişcare molatică a mâinii, dar n-am dormit... n-am dormit nicio clipă de şase nopţi. 

— Aţi fost la vreun medic? 

— Da. Mi-a dat, în cea mai mare parte, indicaţii greşite. Medicamente. Sistemul meu nervos... Poate că pentru ceilalţi oameni ar fi bune... E greu să vă explic. Nu îndrăznesc să iau... medicamente prea tari. 

— Asta complică lucrurile, zise Isbister. Stătea neputincios, pe cărarea îngustă, neştiind cum să procedeze. Era clar că omul dorea să stea de vorbă cu cineva. O pornire destul de firească în asemenea împrejurări îl îndemna să continue conversaţia.

 — Eu n-am suferit niciodată de insomnie, zise el pe un ton de conversaţie banală, dar, în cazurile pe care le-am întâlnit, oamenii au găsit de obicei ceva... 

— N-am curajul să fac experienţe. Vorbea plictisit. Făcu un gest de lehamite şi câteva clipe rămaseră amândoi tăcuţi. 

— Exerciţii fizice? sugeră sfios Isbister, mutându-şi privirea de pe faţa suferindă a interlocutorului spre costumul său de turist. 

— Exact asta am şi încercat. Nechibzuit, poate. Am mers zile întregi de-a lungul coastei... de la New Quay. N-am reuşit decât să adaug oboseală fizică la cea nervoasă. Cauza neliniştii mele a fost surmenajul... zbuciumul. A fost ceva... Se opri, de parcă ar fi fost sleit cu desăvârşire. Îşi plimbă o mână descărnată de-a lungul frunţii. Apoi, continuă ca şi când ar fi vorbit de unul singur: 

— Sunt un lup singuratic, un om retras, rătăcind într-o lume în care n-am ce căuta. N-am soţie... n-am copii... oare cine a spus că omul fără copii este ca o creangă uscată pe copacul vieţii?

 N-am soţie, n-am copii... nu mi-am găsit niciun rost. Nu simt în inimă nicio dorinţă. Există un singur lucru pe care m-am hotărât în cele din urmă să-l fac. Mi-am spus: trebuie să-l fac, şi pentru ca să-l pot face, pentru a învinge inerţia acestui trup greoi, am recurs la droguri. Sfinte Dumnezeule! Câte n-am mai luat! Nu ştiu dacă simţi şi dumneata apăsarea greoaie a trupului, cererea lui exagerată de a răpi din timpul gândurilor... Timp... Viaţă! A trăi! Noi trăim doar în fragmente. Suntem nevoiţi să mâncăm, apoi urmează satisfacţiile obositoare ale digestiei – sau neplăcerile ei. Suntem nevoiţi să ieşim la aer, deoarece altfel gândurile s-ar lenevi, s-ar îndobitoci, s-ar afunda în prăpăstii sau pe căi fără ieşire. Ne distrag mii de lucruri dinăuntrul nostru şi dinafară şi apoi vine amorţeala şi somnul. Oamenii trăiesc parcă doar pentru a dormi. Cât de puţin îi rămâne omului dintr-o zi – chiar dacă te conformezi celui mai bun program! Apoi vin aceşti falşi prieteni, aceste ajutoare criminale, alcaloizii, care înăbuşă oboseala naturală şi ucid odihna... cafeaua neagră, cocaina..