— Căsătorește-te în schimb cu mine! Cuvintele au ricoșat, dând roată camerei, și în cele din urmă m-au izbit drept în piept, unde am simțit fiecare silabă ca pe o lovitură. Mi-am umezit buzele și m-am străduit să răspund, în ciuda faptului că mă simțeam amețită. 

— Vrei să te căsătorești. Whit m-a fixat cu ochii lui albaștri, arzători și tiviți cu roșu, și a zis, fără să ezite: 

— Da. — Cu mine, am adăugat, pentru că aveam nevoie de clarificări. De o lumină care să răzbească prin ceață. M-am îndepărtat și el mi-a dat drumul. L-am măsurat cu privirea, neliniștită, în timp ce dădeam ocol patului, pentru că aveam nevoie de ceva tangibil între noi. Distanța mi-a limpezit mintea de mirosul de whisky care îl învăluia, dens și bogat. Din nou, replica lui a venit rapid și cu convingere: 

— Da. — Să ne căsătorim, am repetat, pentru că încă aveam nevoie de clarificări. Whit băuse și, din câte se vedea, nu un singur pahar. 

— În biserică. — Dacă e nevoie. 

— Așa ar trebui, am zis. Ideea părea firească și rațională. Spre deosebire de conversația noastră. Să mă căsătoresc la biserică era ceva ce aș fi făcut - parcă - într-o altă viaţă. În cea pe care fusesem pregătită să o trăiesc în Buenos Aires. M-aș fi căsătorit cu chipeșul Ernesto, un tânăr caballero pe placul mătușii mele, și aș fi trăit probabil în vecinătatea ei, astfel încât să mă poată avea sub ochi toată viaţa. Nu ar fi existat călătorii la Cairo. Zilele în care desenam zidurile templelor în caietul meu pentru schițe ar fi fost demult apuse. În schimb, mi-aș fi dedicat timpul unei alte persoane și, mai apoi, copiilor mei. Vedeam viitorul de parcă l-aș fi trăit deja. Inima, revoltată, a început să bată mai tare, și a trebuit sămi reamintesc că mă aflam în Egipt. Exact acolo unde îmi doream să fiu. Whit a ridicat o sprânceană. — Asta înseamnă că ești de acord? Am clipit. 

— Ai nevoie de un răspuns chiar în această clipă? A întins brațul peste patul meu luxos de hotel, care în clipa de faţă era acoperit de fuste cu volane și jachete cu nasturi de aramă. Spre groaza mea, mai multe perechi de dresuri erau întinse pe un pui pufos de pernă, alături de furoul meu preferat, care era practic transparent. Whit mi-a urmărit privirea și, dând dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine, nu a comentat nimic despre desuurile mele. 

— Nu am neapărat nevoie de un răspuns chiar în această clipă, dar aș prefera unul, da! a răspuns Whit cu glas tărăgănat. Pentru liniștea mea sufletească. Atitudinea lui începea să mă scoată din sărite. Era vorba despre una dintre cele mai importante decizii ale vieții mele și, dacă voia să iau lucrurile în serios, atunci ar fi trebuit să facă și el același lucru. Mi-am împins hainele într-o parte, m-am aplecat și am tras valiza de sub pat, apoi am trântit-o în locul eliberat. Fără ceremonie și fără să-mi pese că le voi șifona, am început să-mi arunc hainele înăuntru. Mi-am băgat în valiză pantalonii turcești, cămășile din bumbac și fustele în carouri. Mi-am făcut desuurile ghem și le-am azvârlit și pe ele înăuntru. Whit privea îngrijorat muntele din ce în ce mai mare din geamantan.