A fi părinte este o mare aventură. Este minunat... şi, să îndrăznim să o spunem, foarte dificil, atât fizic, cât şi emoţional. Fiecare visează la copiii săi. Apoi ei se nasc. Chiar dacă suntem copleșiți dincolo de aşteptările noastre de fericirea pe care ne-o aduc, se întâmplă şi să ne cufundăm în deznădejde și neputință. Proaspeții părinți sunt adesea dezarmați când se confruntă cu intensitatea emoțiilor care-i asaltează, cu complexitatea noii lumi în care pătrund. Laurence, asistentă maternală, nu și-ar fi închipuit vreodată că va fi destabilizată într-o asemenea măsură. Răbdătoare, disponibilă, competentă cu copiii altora, în fața fiicei sale se surprinde înfuriindu-se. Este disperată pentru că nu-i poate oferi Lolei ceea ce le-a dat atât de mult altora şi se judecă negativ: „Nu sunt o mamă bună". Pe umerii părintelui apasă atâtea lucruri! El este responsabil de educația, protecția şi sănătatea copilului său. Ba chiar consideră că îi revine sarcina de a-i asigura fericirea şi succesul.

„Ce noroc aveți!" exclamă oamenii când află că progenitura ta a făcut studii reuşite şi se căsătoreşte. De parcă ar fi aşa de simplu! În realitate, imensa majoritate a părinților, inclusiv cei care par să fi avut ,mult noroc", au muncit, au avut îndoieli, s-au lovit de perioade de împotrivire, de criză... şi de eşecuri. Mitul copilului perfect şi al părintelui care ştie ce trebuie făcut pentru a obține perfecțiunea este întreținut de numeroase scrieri despre „cum să reuşeşti cu copilul tău ca şi cum ai reuşi o rețetă de tort cu ciocolată"1. Dacă un copil nu ne îndeplineşte aşteptările, dacă se dovedeşte imperfect, poate să ne fie ciudă pe el pentru această imagine deformată a noastră pe care ne-o reflectă. Fiindcă, întrucâtva, copilul este oglinda noastră. Avem tendinţa de a-l considera o prelungire a noastră, o parte din noi. Proiectăm asupra lui persoana noastră actuală şi aşteptăm de la el să fie aşa cum ne-am fi dorit noi să devenim. Poartă eul nostru idealizat. În mod inconştient, îl încărcăm cu sarcina de a ne repara imaginea. De aceea, orice dezamăgire ne afectează profund. Suntem deosebit de sensibili la reuşitele şi eşecurile lui. Nu identificăm întotdeauna acest sentiment, dar uneori ne este greu să luăm distanța necesară față de cerinţele, şotiile şi abaterile copiilor noştri, ba chiar și…..