Crezi că ştii ce-i durerea? Vorbeşte cu a doua mea nevastă. Ea ştie. Sau cel puţin aşa crede. Mi-a povestit că, atunci când avea nouăsprezece sau douăzeci de ani, s-a băgat în lupta dintre două pisici – pisica ei şi pisica unui vecin – şi una dintre ele a atacat-o. S-a căţărat pe ea ca într-un copac, i-a sfâşiat coapsele, sânii şi burta, lăsând-o cu urme care se văd şi astăzi. S-a speriat atât de tare, încât sa prăbuşit peste bufetul de epocă al maică-sii, i-a spart platoul de plăcinte preferat şi şi-a raşchetat cinşpe centimetri de piele de pe coaste. În tot acest timp, pisica a atacat-o cu dinţii şi cu ghearele, scuipând furioasă. Treizeci şi şase de copci, cu atât mi se pare că s-a ales. 

Şi cu o febră care a durat zile în şir. Nevastă-mea de-a doua crede că ştie ce-i durerea. Dar ştie pe dracu’. Poate Evelyn, prima mea nevastă, să ştie ceva mai bine. O bântuie o amintire. Este o dimineaţă încinsă de vară şi conduce un Volvo închiriat pe şoseaua alunecoasă. În dreapta stă iubitul ei. Merge încet şi prudent, fiindcă ştie cât de înşelătoare poate fi ploaia abia căzută. Brusc, un Volkswagen o depăşeşte şi îi taie calea. Bara de protecţie şi plăcuţele de înmatriculare pe care scrie „Trăieşte liber sau mori”{1} se apropie de maşina ei şi ating masca radiatorului. Aproape cu blândeţe. De restul se ocupă ploaia. Volvo-ul derapează, se răsuceşte, trece peste terasament şi, în clipa următoare, Evelyn şi iubitul ei se trezesc suspendaţi în aer, contorsionaţi, aproape imponderabili, în tot felul de poziţii nefireşti. Evelyn se loveşte de volan şi îşi frânge umărul. Se taie la încheietura mâinii în oglinda retrovizoare.