Neîndoielnic, Jacques Ellul a fost un mare spirit contestatar, un critic al societăţii contemporane, pe cale de a se transforma într-un uriaş mecanism în care individul nu mai reprezintă decât o piesă lipsită de însemnătate. În opinia lui, societatea occidentală a ultimului secol (care le succede societăţilor „naturale", ca de pildă societatea medievală europeană şi celor „industriale", cum a fost societatea occidentală a secolului al XIX-iea) este una „tehnicistă", în care rolul de factor determinant îi revine tehnicii. Aceasta şi-a extins influenţa în toate domeniile, a proiectat omul într-un nou mediu de viaţă, cel „tehnic", căruia îi este anevoie să se adapteze şi în care trebuie totuşi să supravieţuiască, i-a modificat necesităţile, stilul de viaţă, mentalitatea şi, în cele din urmă destinul. Tehnica, constituită într-un sistem, care include şi omul, are tendinţa de a-şi subordona întregul ansamblu social, transformându-l într-o Megamaşină, dar această tendinţă ( consideră Ellul) mai întâmpină anumite obstacole, mai cunoaşte mici derapaje şi incoerenţe, astfel încât societatea tehnicistă nu reprezintă o oglindă întru totul fidelă a sistemului, iar în interiorul ei, omul, deşi supus unui continuu proces de reificare, mai dispune încă de o anumită marjă de libertate. În această ordine de idei, Imperiul Nonsensului (1980) se situează în continuitatea lucrărilor fundamentale ale lui Ellul despre tehnică, cum ar Tehnica sau miza secolului şi, mai ales Sistemul tehnicist. De data aceasta, gânditorul îşi propune să ia în discuţie rolul determinant al tehnicii în raport cu fenomenul artistic modern.

 Astăzi „arta, ca orice altă activitate, se găseşte situată, în acelaşi timp, în societatea tehnicistă şi în sistemul tehnicist şi tocmai relaţia cu acest nou mediu mi se pare îndestulătoare pentru a clarifica întreaga realitate a artei moderne. Realitatea şi tragicul ei adevăr. Urmând această ipoteză, n-am pretenţia de a sonda arta în toate dimensiunile ei, de a propune o explicaţie a artei prin raportare la condiţia umană, nici de a lămuri esenţa omului prin mijlocirea acestei activităţi cu totul ieşite din comun. Nu mă voi referi nici la istoria universală a artei, nici la misterele sacre, nici la căutarea neîntreruptă a unui orient pierdut. Nu voi intra în domeniul psihologiei artei, în motivaţiile sale profunde, nici în acela al sociologiei artei. Tot aşa, teoriile, expuse de atâtea ori, atât de numeroase şi atât de pasionante ale filosofiei artei, nu îmi vor reţine atenţia. Căci voi rămâne cantonat într-o perioadă scurtă a unei istorii lungi, perioada ultimului secol, şi voi adopta un singur punct de vedere: acela al relaţiei dintre artă şi tehnică pe parcursul acestui secol." - scrie el.