Antonio Cavalli îl fixă intens pe arab, socotind că arăta mult prea tânăr pentru funcţia de prim-consilier al ambasadorului la Naţiunile Unite. — O sută de milioane de dolari, spuse Cavalli, pronunţând fiecare cuvânt rar şi apăsat, aproape acordându-le un respect ceremonios. Hamid Al Obaydi dădu un bobârnac mărgelei din şiragul care îi spânzura pe degetul mare; zgomotul plesniturii începea să-l irite pe Cavalli. — O sută de milioane pare acceptabil, răspunse prim-consilierul într-o engleză preţioasă. Cavalli aprobă în tăcere. Singurul aspect care-l neliniştea în privinţa tranzacţiei era faptul că Al Obaydi nu încercase să se târguiască, mai ales că suma pe care o propusese reprezenta dublul a ceea ce se aştepta să obţină. Cavalli învăţase, pe propria piele, să nu aibă încredere în cel care nu se tocmeşte. Inevitabil, în primul rând asta însemna că nu are nicio intenţie de a plăti. 

— Dacă sunteţi de acord în privinţa sumei, continuă el, nu ne rămâne decât să stabilim cum şi unde vor fi efectuate plăţile. Prim-consilierul mişcă încă o mărgea pe şirag, înainte de a da aprobator din cap. 

— Zece milioane vor fi plătite imediat în bani lichizi, restul de nouăzeci de milioane vor fi depozitaţi într-un cont al unei bănci elveţiene, imediat după îndeplinirea contractului, propuse Cavalli. 

— Dar ce obţin pentru primele mele zece milioane? se interesă primconsilierul, privindu-şi fix interlocutorul, a cărui obârşie era la fel de greu de ascuns ca şi a sa. 

— Nimic, replică Cavalli, deşi realiza că arabul avea tot dreptul să întrebe. În fond, dacă Cavalli nu-şi onora partea sa din tranzacţie, prim-consilierul avea mult mai mult de pierdut decât banii guvernului său. Al Obaydi mişcă o altă mărgică, înţelegând că nu prea avea de ales – îi trebuiseră doi ani pentru a obţine o întrevedere cu Antonio Cavalli. Între timp, preşedintele Clinton fusese înscăunat la Casa Albă, iar propriul lui şef devenise din ce în ce mai nerăbdător în aşteptarea răzbunării. Al Obaydi ştia că, dacă nu acceptă condiţiile lui Cavalli, şansele lui de a găsi pe cineva capabil să îndeplinească misiunea înainte de 4 iulie erau la fel de promiţătoare ca apariţia lui „zero” la ruletă la o ultimă învârtitură a bilei. Cavalli îşi ridică privirea spre imensul portret agăţat pe peretele din spatele biroului prim-consilierului. Primul său contact cu Al Obaydi fusese la câteva zile după încheierea războiului. Pe vremea aceea, americanul refuzase propunerea arabului, mai ales că puţini erau cei care credeau că liderul prim-consilierului va mai fi în viaţă în momentul în care ar putea fi stabilită întâlnirea preliminară. Totuşi, cum lunile treceau, Cavalli începuse să se convingă că potenţialul lui client ar putea supravieţui mai mult decât preşedintele Bush. Astfel, a fost fixată o întâlnire de tatonare. Fusese ales ca loc al întâlnirii biroul de pe Strada 79 din New York al prim-consilierului. În afara faptului că, după gustul lui Cavalli, era un pic prea oficial, locul avea calitatea de a întări credibilitatea părţii care se arătase dispusă să Investească o sută de milioane de dolari într-o acţiune atât de îndrăzneaţă. 

— Cum vreţi să fie plătite primele zece milioane? se interesă Al Obaydi, ca şi cum l-ar fi întrebat pe un adevărat agent imobiliar despre arvuna pentru o căsuţă situată în cartierul mai puţin recomandabil de lângă podul Brooklyn. — Întreaga sumă trebuie să fie în bancnote de o sută de dolari, uzate şi nemarcate, şi va fi depusă la bancherii noştri din Newark, New Jersey, răspunse americanul, privindu-l printre pleoapele uşor strânse. Şi, domnule Obaydi, adăugă el, nu trebuie să vă reamintesc că avem echipamente care pot verifica…