Totul se sfârșea: liceul. Totul începea: ceea ce urma. Acest lucru era valabil pentru toți elevii din ultimul an de la Liceul Atlanta’s Southview, nu doar pentru Wren. Și cu toții aveau să-și aleagă câte un drum, iar drumul fiecăruia avea să fie diferit, astfel că nici nu se punea problema de surprize uluitoare. Totuși, situația lui Wren era neobișnuită… sau, cel puțin, așa bănuia ea. Cu toate astea, Wren nu avea mereu încredere în opiniile ei, probabil din cauză că părinții ei țineau morțiș să gândească în locul ei. 

— Firește că-ți place sucul de grepfrut! îi spusese mama ei chiar în acea dimineață, dând înapoi panicată după ce Wren o rugase să-i facă o cafea. Mereu ți-a plăcut sucul de grepfrut. E preferatul tău. L-am făcut special pentru tine, proaspăt stors, ca tratație specială pentru ultima zi de școală. Wren băuse sucul, stânjenită că se plânsese. Doar că, de fapt, Wren nu se plânsese, nu-i așa? Ea nu spusese decât: 

— Nu, mulțumesc. Chiar nu-mi place sucul de grepfrut.

Pentru că ei chiar nu-i plăcea — nu-i așa? Tatăl ei evitase discuția legată de sucul de grepfrut, însă avea destule de spus în legătură cu alte subiecte, ca de pildă, cum ar fi planurile ei de viitor. Mai ales planurile ei de viitor. Wren își simțea trupul îngreunat și își dorea ca Tessa, prietena ei cea mai bună, care venise să o ia la școală cu mașina, să meargă înainte și să nu se mai întoarcă niciodată. Însă asta era o fantezie. Tessa nu putea rezolva problemele lui Wren. Dacă Wren voia să-și schimbe viața, atunci ea era cea care trebuia să preia frâiele. Tessa trase în parcarea elevilor din ultimul an și opri motorul. Își trecu degetele prin părul ei lung și blond, își aplică un strat de gloss pe buze și zâmbi în oglinda retrovizoare. Închise parasolarul cu un pocnet.