BIGFOOT DISTRUGE AȘEZAREA.“ Acesta era titlul unui articol pe care lam primit la scurt timp după erupția lui Mount Rainier. Crezusem că e spam, rezultatul inevitabil al atâtor cercetări on-line. La momentul acela, tocmai terminam al o sutălea articol al meu despre erupția vulcanului Rainier, analizând toate fațetele unei calamități care ar fi trebuit prezisă și prevenită. La fel ca restul țării, aveam nevoie de fapte, nu de senzaționalism. Păstrarea simțului realității fusese punctul central al multor articole, pentru că, dintre toate eșecurile umane consemnate în cazul Rainier – politice, economice, logistice –, aspectul psihologic, isteria alimentată de hiperbole, sfârșise prin a ucide cei mai mulți oameni. Iar acum apărea din nou, chiar pe ecranul laptopului meu: „BIGFOOT DISTRUGE AȘEZAREA.“ Dă-l uitării, mi-am spus, lumea nu se va schimba peste noapte. Respiră adânc, șterge-l și mergi mai departe. Și aproape c-aș fi făcut-o. Dacă n-ar fi fost acel cuvânt. „Bigfoot.“ Articolul, postat pe un site de criptozoologie obscur, susținea că, în timp ce restul țării se concentrase asupra catastrofei Rainier, un dezastru mai mic, dar nu mai puțin sângeros, avusese loc la câțiva kilometri distanță, în ecocomunitatea Greenloop cea retrasă, sofisticată și high-tech. Autorul articolului, Frank McCray, descria modul în care erupția nu numai că izolase Greenloop, eliminând orice posibilitate de salvare, dar, de asemenea, o lăsase vulnerabilă în fața unei bande de creaturi simiene flămânde, ce fugeau de aceeași catastrofă. Detaliile asediului fuseseră înregistrate în jurnalul surorii lui Frank McCray – Kate Holland, care locuia în Greenloop. „Nu i-au găsit niciodată corpul“, mi-a scris McCray într-un e-mail însoțitor, „dar, dacă tu îi poți publica jurnalul, poate îl va citi cineva care a văzut-o.“ 

Când l-am întrebat de ce mă alesese tocmai pe mine, a răspuns: „Pentru că țiam urmărit articolele despre Rainier. Nu scrii nimic despre subiectele pe care nu le-ai cercetat mai întâi cu atenție.“ Când l-am întrebat de ce crede că m-ar interesa Bigfoot, mi-a răspuns: „Am citit articolul tău din Fangoria.“ În mod clar, nu eram singurul care știa cum să cerceteze un subiect. Cumva, McCray găsise lista „Celor mai bune cinci filme clasice cu Bigfoot“, pe care o scrisesem cu decenii în urmă pentru faimoasa revistă horror Fangoria. În articolul respectiv, povestisem cum crescusem „în toiul freneziei Bigfoot“ și-i provocasem pe cititori să urmărească filmele acelea vechi „cu ochii unui copil de șase ani, ochi care fug întruna de la teroarea de pe ecran, la copacii întunecați și foșnitori de dincolo de fereastră“. Articolul trebuie să-l fi convins pe McCray că o parte din mine nu era tocmai pregătită să-și abandoneze obsesia din copilărie. De asemenea, el trebuie să fi știut că scepticismul meu de adult îmi va cere să-i cercetez cu atenție povestea. Ceea ce am și făcut. Înainte de a-l contacta din nou pe McCray, am descoperit că existase într-adevăr o comunitate Greenloop foarte mediatizată. Am dat de mai multe comunicate de presă despre înființarea ei – și despre fondatorul Tony Durant. Soția lui Tony, Yvette, ținuse câteva cursuri on-line de yoga și de meditație în Casa Comună a așezării până chiar în ziua erupției. Dar, din ziua aceea, totul încetase.