S -ar putea să fi murit. Încerc să mă adun, dar nu văd nimic. Nu simt nimic. Nici măcar propriul trup. Lipsa senzaţiilor corporale, felul în care tăcerea mă învăluie ca într-o îmbrăţișare și mă strânge cu putere mă tulbură. Nu vreau decât să se oprească... Asta până apare durerea. Și mă lovește ca trenul. Mintea mi se împrăștie și nu mai reușește să înţeleagă ce anume mă doare, dar, de durut, mă doare totul. Mâna mi se crispează când atinge ceva aspru de sub mine. Zac întinsă pe abdomen și simt o împunsătură ascuţită în coaste. Îmi mișc bărbia și obrazul mi se zgârie de pământul umed de dedesubt. Miroase a putregai și a frunze moarte. Frica îmi accelerează pulsul. Sunt afară? Cum dracu’ am ajuns aici? Încerc să mă uit în jur, dar pleoapele mi se freacă una de alta ca și cum ar fi glaspapir. Mi se închid brusc înainte să mai văd ceva. Un motor urlă în noapte, iar trupul mi se încordează și durerea îmi fulgeră prin braţe. O rafală îmi lipește părul peste faţă când un vehicul gonește pe lângă mine, lăsând în urmă doar liniște. Sunt lângă un drum. M-o fi văzut șoferul? De ce nu s-a oprit?