Încă o dată am avut necazuri din nou, dar de data aceasta din mâna celui mai în vârstă și, se presupune, a celui mai responsabil. Faptul că ne făcuse să venim aici noaptea târziu și primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată din rucsac un fel de metal, o brichetă și o trusă de prim ajutor, dar a fost Thiago di Bianco. Îi acordam atenție mereu. Era un privilegiu pe care îl câștigase pur și simplu luându-ne trei ani. Era cel mai în vârstă și, prin urmare, era cel care se ocupa, atât de simplu. Uneori aveam probleme să respect această regulă nescrisă, mai ales că însemna să urmez instrucțiunile cuiva care cu prima ocazie îmi tragea împletiturile sau mă făcea să plâng, deși trebuia să recunosc că cu Thiago mă simțeam în siguranță chiar și în cea mai periculoasă aventură. . 

El era figura tatăl de care aveam nevoie pentru a nu simți că ne-am încurcat. Bineînțeles, din noaptea în care am fost să furăm dulciuri din casa vecinului și Thiago mia dat primul meu sărut, felul lui de a mă trata părea să se fi schimbat puțin: nu mi-a mai tras împletiturile, de exemplu, dar a făcut-o Devenise. mai stăpân, mai autoritar și mi-a căutat mai mult atenția. 

— Ce ai de gând să faci cu asta? — am întrebat uitându-mă la brichetă. Evenimentele lui Thiago începuseră să fie din ce în ce mai periculoase și necesitau din ce în ce mai mult curaj din partea noastră. Eram deschis să am aventuri, dar aveam și o limită... sau o vârstă care m-a ținut înapoi, mai degrabă. „Nimic cu care să nu te descurci”, mi-a spus, ridicându-se și apropiindu-se de fereastra unde își lăsase rucsacul. Ochii mei l-au întâlnit pe Taylor, care se uita și el nervos la fratele lui mai mare. Eram în casa în copac... sau mai bine zis în cabana de lemn pe care Thiago reușise în orice fel să o ridice, deși cu mult efort. Pentru Taylor, aceasta a fost prima dată când a urcat și a fost destul de impresionat. — Nu-ți fie frică, Kami, a spus el, luându-mă de mână. Sunt aici. Am zâmbit și apoi ceva s-a ciocnit de mâinile noastre unite.