Această carte își are originea într-o invitație mai puțin obișnuită. În 2017 am fost rugat să vorbesc despre justiție și politică în Cartea Psalmilor, la un festival coral ce se desfășura la Utrecht, unde patru coruri urmau să cânte aranjamente din toți cei 150 de psalmi. Prelegerea mea trebuia să aibă loc într-o pauză dintre spectacole. În afară de ceea ce știe aproape toată lumea — „Domnul este păstorul meu“ și „Chiar dacă umblu prin valea umbrei morții“ —, nu cunoșteam prea multe despre Cartea Psalmilor, dar am acceptat, spunându-mi că am timp să învăț. Și i-am studiat o vară întreagă, după versiunea King James a Bibliei, am citit traducerile lui Robert Alter din ebraică și am ținut prelegerea. După aceea, eu și soția mea, Zsuzsanna, am rămas în public, o sâmbătă și o duminică, să ascultăm corurile, în timp ce cuvintele psalmilor erau proiectate deasupra scenei, în olandeză și în engleză. Muzica a fost frumoasă, cuvintele au fost răsunătoare, iar experiența a avut un efect cathartic pe care de atunci tot încerc să-l înțeleg. Am mers să țin o prelegere despre justiție și politică, dar am descoperit consolare — în cuvinte, în muzică și în lacrimile de apreciere ale audienței. Așa a început proiectul: cu încercarea de a înțelege impactul psalmilor asupra mea și a celorlalți aflați în sala de concerte din Utrecht.

 Cum a reușit străvechiul limbaj religios să exercite o asemenea vrajă asupra noastră și, mai ales, asupra unui necredincios ca mine? Și ce însemna, mai exact, să fii consolat? Pe măsură ce am continuat acest proiect pe parcursul următorilor patru ani, a devenit mai captivant, dar și mai dificil. Simțeam că înaintez anevoie împotriva curentului, lucrând la un subiect ce-i tulbura pe mulți dintre prietenii și colegii mei, care mă întrebau adesea: De ce consolare? De ce acum? Pentru ca, în martie 2020, COVID-19 să ne trimită pe toți în izolări periodice pentru un an sau mai mult. În universul online care a devenit lumea noastră globală obișnuită, a izbucnit o adevărată explozie de încercări de a oferi consolare, de a da sens sentimentelor noastre împărtășite de dezorientare, frică, singurătate și durere crudă, pe măsură ce bilanțul morților creștea de la abia credibil la acceptat în tăcere. Artiști, scriitori, cântăreți, muzicieni și gânditori au căutat să evidențieze clipa și să aducă mângâiere celor din jur.

 Eu și Zsuzsanna, de exemplu, ne-am alăturat altor mii de oameni, online, pentru a asculta o orchestră din Rotterdam care, neputând să se adune într-o sală, a interpretat Odă bucuriei de Beethoven pe Zoom, muzicienii, aflați fiecare la casele lor, sincronizându-se prin căști. Un pianist, Igor Levit, a cântat în fiecare seară sonate de Beethoven, din camera sa din Berlin; Simon Rattle a acompaniat-o pe Magdalena Kožená în timp ce cânta lieduri de Brahms; poeți au citit poeme de consolare din dormitoarele lor; diverși oameni au citit cu glas tare din exemplarele pe care le aveau din Ciuma, de Camus, sau din Jurnal din anul ciumei al lui Defoe; rapperii făceau rap; soliștii cântau; intelectualii declamau. Această efuziune mi-a confirmat impulsul ce m-a determinat să cer sfatul unor mari personalități care au trăit vremuri mai întunecate decât ale noastre și care și-au găsit consolare în opere de artă, filosofie și religie. Lucrările lor există în continuare pentru a ne ajuta în momente de restriște, pentru a-și îndeplini încă o dată vechea lor misiune. Această carte nu este rezultatul unor dureri particulare, însă rămâne un proiect profund personal.

 Forma pe care a luat-o — portrete ale unor bărbați și femei din istorie, ale unor personalități care se străduiesc să găsească consolare — pune un accent deosebit pe modul în care ideile și semnificațiile se plăsmuiesc în creuzetul unor experiențe deopotrivă singulare și universale prin semnificația lor. Despre consolare este o întoarcere la activitatea pe care am desfășurat-o ca istoric al ideilor în The Needs of Strangers, în 1984. Felul meu de a-i înțelege pe Hume, Condorcet și Marx, care apar în această carte, s-a format în timpul petrecut la King’s College (Cambridge), între 1978 și 1984, în calitate de codirector al unui proiect despre istoria economiei politice clasice. Filosoful Bernard Williams era rectorul colegiului în perioada respectivă; Gareth Stedman Jones și John Dunn erau inspirațiile călăuzitoare ale proiectului; iar codirectorul meu era inegalabilul savant István Hont, a cărui moarte în 2013, la 65 de ani, este o pierdere pentru toți cei care l-au întâlnit. În cei doisprezece ani în care l-am cunoscut pe Isaiah Berlin și am lucrat la biografia lui, nu am discutat niciodată cu el despre consolare, deoarece era unul dintre acei oameni de un optimism și o energie de nestăvilit, care par să nu aibă nevoie de nimic. Însă felul meu de a o înțelege pe Anna Ahmatova, care se consola cu speranța că poezia ei avea să constituie o mărturie nepieritoare a terorii lui Stalin, a fost modelat de amintirile lui Berlin legate de întâlnirea cu ea la Leningrad, în 1945.