Odinioară, cu multă vreme în urmă, computerul navei spaţiale Basilica guvernase planeta Harmony timp de patruzeci de milioane de ani. Acum supraveghea o populaţie mult mai mică şi avea puteri mult mai reduse pentru a interveni. Dar planeta de care avea grijă era Pământul, străvechiul cămin al fiinţelor umane. Nava spaţială Basilica a fost cea care a readus acasă un grup de fiinţe umane, care au descoperit că, în absenţa umanităţii, două noi specii au ajuns pe culmile sublime ale inteligenţei. Acum, cele trei popoare împărţeau un vast lanţ de munţi înalţi, văi luxuriante şi un climat care varia mai mult în funcţie de altitudine decât de latitudine. Săpătorii îşi spuneau poporul din pământ, făcând tuneluri în sol şi în trunchiurile copacilor pe care îi scobeau pe dinăuntru. Îngerii erau poporul cerului, construind în arbori cuiburi acoperite şi atârnând cu capul în jos de crengi pentru a dormi, a discuta şi a preda cursuri. Fiinţele umane erau acum poporul de mijloc, locuind la suprafaţa solului. 

Nu exista oraş de săpători fără case umane pe solul de deasupra sa, nici sat de îngeri fără ca încăperile împrejmuite de pereţi ale poporului de mijloc să se transforme în peşteri artificiale. Vastele cunoştinţe pe care fiinţele umane le-au adus cu ele de pe planeta Harmony reprezentau doar o mică parte din ceea ce strămoşii lor cunoscuseră pe Pământ, înainte de exilul lor, în urmă cu patruzeci de milioane de ani. Acum chiar şi acestea se pierduseră, dar ceea ce rămăsese era net superior în comparaţie cu ceea ce ştiau popoarele pământului şi ale cerului, încât oriunde locuiau cei din poporul de mijloc aveau o mare putere şi de obicei erau conducători. În cer, însă, computerul navei spaţiale Basilica nu uita nimic şi, prin intermediul sateliţilor pe care îi răspândise în jurul Pământului, îl observa, aduna date şi îşi amintea tot ceea ce învăţase. Şi nu era singur în această acţiune de supraveghere.

 Căci înăuntru locuia o femeie care venise pe Pământ odată cu primii colonişti; dar ulterior, înveşmântată în mantia de comandant de navă, ea s-a reîntors în cer, ca să doarmă ani la rândul şi să se scoale pentru scurte momente, trupul ei fiind vindecat şi susţinut de mantie, astfel încât moartea, în cazul în care ar fi venit s-o ia, continua să fie un musafir extrem de îndepărtat. Ea îşi aducea aminte tot ceea ce conta pentru ea, îşi amintea de cei cu care convieţuise pe vremuri şi care acum dispăruseră. Văzuse atâtea naşteri, viaţă şi moarte încât acum abia le mai băga în seamă. Pentru ea erau doar nişte generaţii, anotimpuri ale grădinii ei, copaci, iarbă şi oameni care creşteau şi dispăreau, creşteau şi dispăreau. Pe Pământ exista, de asemenea, o anumită memorie. Două cărţi, scrise pe foi subţiri de metal, se păstraseră de la reîntoarcerea fiinţelor umane. Una se afla în mâinile regelui Nafarilor, moştenită din monarh în monarh. 

Cealaltă, mai puţin voluminoasă, fusese dată fratelui primului rege, iar de el fiilor săi, care nu erau regi, nici măcar bărbaţi iluştri, până când, în cele din urmă, ultimul din această filiaţie, fiind incapabil să citească manuscrisul antic, i-a dat cartea metalică de dimensiuni mai mici bărbatului care era rege pe vremea lui. Doar în paginile acestor cărţi exista o amintire care dăinuia, neschimbată, de la an la an. În profunzimea cărţilor, în adâncurile înregistrărilor navei şi cald în sufletul femeilor, cea mai puternică amintire dintre toate era că fiinţele umane fuseseră readuse pe Pământ, chemate de o entitate pe care nu o înţelegeau, cea numită Păstrătorul Pământului. Vocea Păstrătorului nu era clară, după cum acesta nu era inteligibil precum computerul navei, în perioada din trecut când i se spunea Sufletul Suprem, iar lumea îl diviniza ca pe un zeu. În schimb, Păstrătorul vorbea prin intermediul viselor şi, cu toate că mulţi primeau visele şi socoteau că au un tâlc, doar puţini ştiau cine le trimisese sau ce anume voia Păstrătorul de la cei de pe Pământ.