Omul de serviciu deschise poarta curţii interioare a blocului şi rămase cu gura
căscată. Ce căuta acolo doamna asta elegantă? Stătea lângă imensa ladă de gunoi
a blocului, la care se uita cu atenţie. „Se uită la ladă de parcă s-ar uita la un om!“
— Doamne Dumnezeule, doamnă, gata-gata să mă speriaţi! Ce căutaţi aici?
Mă întrerupsese brusc din gânduri. Am tresărit. Câţi ani trăisem în lumea
ochilor închişi? Mi-a venit în minte că Narcis se oglindea în apă, eu – într-o ladă
de gunoi, dar cu ochii larg deschişi de data aceasta. Ce potrivit ar suna aici
englezescul bullshit, dar să nu mă aplec prea mult peste ladă.
— Nu locuiţi în bloc, ce căutaţi aici? insistă omul de serviciu.
— Nimic, nu caut nimic. M-am uitat încă o dată spre lada de gunoi. Nu caut
nimic! am repetat şi am ieşit în stradă.
De fapt, era strada mea. De fapt, mă întorsesem undeva de unde poate că nu
plecasem niciodată. O durere nedesluşită. Fusese strada mea de pe când aveam
nouă ani. Aici mă împiedecam peste tot de amintiri ca de bolovani. Era casa mea
de pe Calea Victoriei 128 A. Etajul patru. Apartamentul 24. Acolo crescusem
cândva, singură, într-un apartament plin de oameni. Singură? Stăteam în odaia
mea în care îmi zâmbeau de peste tot cărţi şi reviste. De la fereastră vedeam de
sus trecătorii – furnici anonime care mişunau pe Calea Victoriei. În 1961, când
părinţii mei au părăsit România, apartamentul a fost vândut unui doctor care nu a
cumpărat însă şi tot ceea ce se petrecuse acolo, cheile se mai aflau la mine,
atârnate pe vreun perete virtual. Oare scriem despre lucruri lipsite de existenţă ca
să existăm pentru noi înşine?