În martie 2012, Vladimir Vladimirovici Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Rusia. Avea să fie cel de-al treilea mandat pentru funcția supremă în stat și a doua sa venire la vârful puterii și era hotărât să împingă politica rusească, externă și internă, înapoi în cadrul pe care-l avusese în 2008, când legea constituțională l-a împiedicat să candideze imediat pentru președinție – o problemă pe care a rezolvat-o cedând funcția protejatului său Dmitri Medvedev, cu condiția ca el însuși să devină prim-ministru. Cei patru ani de mandat prezidențial al lui Medvedev reprezentaseră însă o perioadă frustrantă pentru Putin, care fusese nevoit să stea deoparte în vreme ce Medvedev ajusta unele dintre politicile sale favorite. Când a revenit la președinție, Putin a readus politica externă rusească pe o poziție de confruntare cu America. În Rusia, a promovat tradiționalismul social și a întărit instituțiile politice și de securitate. Putin și echipa sa erau conservatori declarați și naționaliști militanți care urmăreau să extindă influența rusească dincolo de granițele țării. Nu tolerau niciun fel de contestare a puterii și prestigiului Rusiei din partea celorlalte state din fosta URSS. Încercările Americii de a-și extinde influența aveau să se lovească de împotrivirea Rusiei. Forțele armate rusești aveau să se folosească de capacitatea lor reînnoită pentru a impune voința Moscovei și o campanie de propagandă avea să înceapă să cucerească inimi și minți pentru cauza Rusiei pretutindeni în lume. Putin pornise pe această cale în primele două mandate. Odată revenit la președinție, și-a propus să încheie călătoria. În 2000, când moștenise inițial puterea de la Boris Elțîn, Putin a redus arena libertății democratice și civice. A relaxat controlul asupra serviciilor de securitate. A permis un cult oficial al superiorității sale. Până în 2004 a cultivat ideea unui parteneriat cu America, însă s-a opus intervenției armate americane continue în Afganistan și în Orientul Mijlociu și de asemenea revoluțiilor antiautoritariste din Ucraina și din alte părți. Putin a întărit controlul statului asupra societății și economiei și a lansat o provocare la adresa politicii internaționale. În timpul mandatului lui Medvedev, a luat hotărârea ca odată reinstalat în funcția supremă să reînvie propriul său tip de politică. Victoriile în alegeri din 2012 și 2018 iau oferit din plin posibilitatea de a face acest lucru. În 2024, când mandatul său va ajunge la final, Putin va avea 71 de ani. Nimeni nu știe dacă până atunci el se va fi decis să modifice constituția țării în așa fel încât să poată candida pentru al cincilea mandat. Politica internă și externă a Rusiei evocă un amestec de teamă, respect și admirație în întreaga lume. Există un tir neîntrerupt al comentariilor ostile la adresa lui Putin și a administrației sale, care fac trimitere la o serie lungă de asasinate, infracțiuni cibernetice, pretenții cvasi-imperiale și agresiuni militare1 . Comentatorii pro-Kremlin sunt puțini (chiar dacă Donald Trump este unul dintre ei), dar au existat câteva încercări de a avansa argumente anti-anti-Kremlin, care de regulă prezintă Rusia drept victimă și uită să menționeze faptul că Rusia însăși face victime2 . De cele mai multe ori, cele două părți nu tratează cu seriozitate argumentele adversarilor. Una dintre tabere este convinsă că din Rusia nu poate să vină nimic bun și că orice îmbunătățire a situației actuale este de neconceput; cealaltă subliniază răul nejustificat făcut Rusiei de străini, fără a lua în calcul și răul pe care Rusia și-l face singură – sau cel puțin pe cel făcut de Kremlin.