Fiecare dintre noi are propria lui credinţă filozofică şi religioasă. Spiritul este altceva. Prin Spirit, eu cred că tot ceea ce cunoaştem şi înţelegem a fi tangibil din punct de vedere fizic şi existent în cele cinci dimensiuni este, de fapt, manifestarea unei energii mai subtile şi non-vizibile, care există în mod simultan. Spiritul vibrează la o frecvenţă mai înaltă decât dimensiunea fizică şi reprezintă realitatea mai înaltă. El se manifestă ca viaţă, prin intermediul formei. Astfel am ajuns să cred că suprafaţa Pământului este materia şi forma prin care curge o energie mai înaltă, spirituală, electromagnetică şi subtilă. Exact aşa cum fiinţele umane sunt vehicule fizice pentru exprimarea sinelui lor spiritual şi multidimensional, Pământul geologic este vehiculul fizic pentru manifestarea unor amintiri străvechi şi a unui Spirit interior viu. Oare de ce, dacă Spiritul curge prin Pământ şi prin noi toţi, lumea este într-o stare atât de nefericită? Nu puteam înţelege violenţa sau - ca să folosesc o expresie veche - ,?îipsa de omenie a omului faţă de om”. Vremea contribuia la deruta în care mă aflam, pentru că, în mod evident, se dezechilibrase - ceea ce, bineînţeles că m-a făcut să ajung încă o dată la ceea ce aflasem, cu mulţi ani în urmă, din studiile mele spirituale şi metafizice - faptul că natura însăşi este influenţată de starea de conştiinţă a minţii. Era greu pentru mine şi pentru aproape toţi cei pe care-i cunoşteam să ne menţinem centraţi şi plini de speranţă cu privire la încotro ne îndreptăm noi, ca rasă umană.

Bineînţeles că Hollywood-ul şi acea industrie a artei căreia îi aparţinusem toată viaţa, reflecta valori care, în mod clar, le-ar putea reflecta la rândul lor pe acelea ale unei mari părţi a societăţii noastre. Mie mi se părea, însă, că eram prinşi într-un ciclu nesfârşit, în care puteam vedea cum decenţa, sensibilitatea şi valorile spirituale - cu care noi, ca americani, se presupunea că fuseserăm crescuţi - dispăreau cu încetul. Ce făceam cu noi înşine? Care erau priorităţile noastre ca oameni? Ce doream pentru viitorul nostru şi pentru acela al copiilor noştri şi, mai presus de orice, de ce păream a nu mai avea nici un pic de respect faţă de noi înşine? Acum, înaintând în vârstă, am început să simt nu numai mânie, singurătate şi nelinişte cu privire la încotro se părea că ne îndreptăm, dar şi teamă că, de data asta, pierdusem aproape complet legătura cu ceea ce eram meniţi a fi de la bun început. Aveam o fiică, doi nepoţi, un frate şi patru nepoate şi nepoţi din partea fratelui. Părinţii mei trecuseră dincolo şi eu însămi mă gândeam la cât timp îmi mai rămăsese ca să beneficiez de aventura vieţii fizice în această lume. Cu toate acestea, mă simţeam mai creativă ca oricând şi aveam suficienţi bani, cinci sau şase prieteni buni şi adevăraţi cu care puteam comunica la toate nivelurile (ceea ce era o raritate), un trup cu adevărat sănătos, o minte intactă (deşi unii umorişti în ascensiune ar contesta acest lucru) şi o viaţă care era „liberă de complicaţii amoroase” şi de invidiat pentru aceia care erau sufocaţi de existenţe copleşite de responsabilităţi. Uneori, datorită cerinţelor şi condiţionării sociale, aveam impresia că mă simt singură - dar când m-am gândit mai bine, mi-am dat seama cu uşurare că duceam exact viaţa pe care o doream ... neataşată de o relaţie bărbat-femeie, liberă de rigorile şi restricţiile creşterii unei familii (inclusiv de existenţa unui soţ), nestânjenită de o slujbă care nu mă stimula, liberă să fac în viitor orice doream. Dar tocmai asta era întrebarea ... care era viitorul?