Avionul Boeing 727 se pierdea într-o mare de nori cumulus care-1 aruncau de colo-colo ca pe o uriașă pană argintie. În difuzor răsună vocea îngrijorată a pilo- tului: V-ați prins centura de siguranță, domnișoară Cameron? Nici un răspuns. — Domnișoară Cameron... Domnișoară Cameron... Vocea pilotului o smulse din reverie. — Da. Gândul îi fugise la vremuri mai fericite, la locuri mai fericite. — Sunteti bine? În curând ar trebui să ieșim din furtuna asta. — Sunt bine, Roger. „Poate o să avem noroc și o să ne prăbușim", își zise Lara Cameron. Ar fi un sfârșit potrivit. Undeva, cumva, totul o luase razna. „Soarta, cugetă ea. Cu Soarta nu te poți pune." în ultimii ani, viața ei scăpase rău de sub control. Era în pericol să piardă tot. „Măcar nu mai are ce să meargă rău", își zise ea cu ironie amară. „Nu mai există nimic altceva." Ușa carlingii se deschise și pilotul veni în cabină. Se opri în loc o clipă ca să-și admire pasagera. Era o femeie frumoasă, cu părul negru și strălucitor adunat ca o cunună în jurul capului, cu un ten fără cusur, ochi inteligenți, cenușii, ca de pisică. După ce decolaseră din Reno își schimbase hainele, și acum purta o rochie de la Scaasi, albă, cu umerii goi, care- i punea în valoare silueta zveltă și seducă- toare. La gât purta un colier cu rubine și diamante. „Cum naiba poate rămâne atât de calmă când totul în jurul ei se prăbușește?" se miră el. De o lună încoace ziarele o atacau fără cruțare. — Funcționează telefonul, Roger? — Mă tem că nu, domnișoară Cameron. E mult bruiaj din pricina furtunii. O să ajungem în La Guardia cam cu o oră întârziere. Îmi pare rău. „O să întârzii la petrecerea de ziua mea", se gândi Lara. „Toți o să fie acolo. Două sute de invitați, între care însuși vicepreședintele Statelor Unite, guvernatorul New Yorkului, primarul, staruri de la Hollywood, atleți renumiți și oameni de finanțe din șase țări.“ Ea însăși aprobase lista oaspeților. Văzu cu ochii minții Sala Mare de Bal din Cameron Piaza, unde avea loc petrecerea, candelabrele din cristal de Baccarat atârnând din tavan, prisme de lumină sclipind orbitor ca niște diamante. Fuseseră rezervate locuri pentru două sute de persoane, la douăzeci de mese. Fiecare loc la masă era împodobit cu cele mai fine șervete de masă, cele mai fine porțelanuri, cea mai fină argintărie, pahare de cristal cu picior, iar în centrul fiecărei mese trona câte un aranjament floral cu orhidee și frezii de culoare albă. La ambele capete ale uriașei săli de recepție exista câte un bar. În mijlocul sălii era aranjat un bufet lung, cu o lebădă sculptată în gheață, în jurul căreia se găsea caviar de Beluga, gravlax , creveți, homar și crab, alături de recipiente cu ș ampanie la gheață. La bucătărie aștepta un tort aniversar cu zece etaje. La ora asta ospătarii, supraveghetorii și oamenii de pază deja erau la posturile lor. În sala de bal orchestra probabil își ocupase locul, pregătită să-i facă pe oas- peți să danseze până în zori, în cinstea aniversării celor patruzeci de ani ai ei. Totul era în așteptare. Meniul era delicios. Ea însăși îl alesese. Pentru început foiegras, urmat d e supă cremă de ciuperci cu o crustă delicată, file de pește-dulgher, apoi felul principal, miel cu rozmarin și sufleu de cartofi cu fasole franțuzească, însoțit de salată verde asortată cu ulei de arahide. Apoi brânză și struguri, iar la sfârșit, tort si cafea. Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Ea îsi va tine fruntea sus si-si va primi oaspeții ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea era Lara Cameron. În cele din urmă, Boeingul ei privat ateriză pe aeroportul La Guardia, cu o oră și jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot. — Diseară zburăm înapoi la Reno, Roger. — Mă găsiți aici, domnișoară Cameron. Limuzina cu șofer o aștepta la scara avionului. — Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnișoară Cameron.