Într-o zi foarte călduroasă din luna august a anului 1994, soţia mea mi-a spus că merge până la farmacia Derry Rite Aide să-şi cumpere o rezervă pentru inhalatorul ei nazal pe care-l folosea ca să-şi trateze sinuzita - în zilele noastre, am impresia că poţi cumpăra fără reţetă genul ăsta de lucruri. Terminasem de scris norma pe acea zi şi m-am oferit să i le cumpăr eu. Ea a spus mulţumesc, dar voia oricum să cumpere şi nişte peşte de la supermarketul de vizavi; două dintr-o lovitură, cum se zice. Mi-a suflat un sărut din palmă şi a ieşit din casă. Următoarea dată când am văzut-o, era la televizor. Aşa-i identifici pe morţi aici în Derry - nu mergi pe nici un coridor subteran cu faianţă verde pe pereţi şi tuburi lungi cu neon pe tavan şi nici un cadavru dezbrăcat nu e scos dintr-un sertar frigorific pe rotile; intri doar într-un birou pe care scrie PRIVAT, te uiţi la un ecran de televizor şi spui simplu mda sau mnu. 

Rite Aid şi Shopwell se află la mai puţin de-un kilometru depărtare de casa noastră, într-un mic complex comercial care cuprinde şi un magazin video, un anticariat numit Spread It Around {1} (acolo se vând foarte bine romanele mele mai vechi în ediţie de masă), un Radio Shack şi un Fast Foto. Se află pe Up-Mile Hill, la intersecţia lui Witcham cu Jackson. A parcat în faţa magazinului Blockbuster Video, a intrat în farmacie şi a încheiat afacerea cu domnul Joe Wyzer, farmacistul de atunci; între timp, s-a mutat la Rite Aid-ul din Bangor. La ieşire, a luat una dintre ciocolatele alea mici cu bezea înăuntru, aceasta în formă de şoricel. Am găsit-o mai târziu în poşeta ei. Am desfăcut-o şi am mâncat-o eu însumi, şezând la masa din bucătărie, cu lucrurile din gentuţa ei roşie împrăştiate înaintea mea, şi-a fost ca la împărtăşanie. Când nu-mi mai rămăsese decât gustul de ciocolată pe limbă şi în gât, am izbucnit în lacrimi. Am rămas acolo, înconjurat de şerveţelele ei Kleenex, de fardurile, de cheile şi de pachetul ei neterminat de rondele din pâine prăjită Certs, şi am plâns acoperindu-mi ochii cu mâinile, aşa cum plâng copiii. Inhalatorul nazal se afla într-o pungă cu sigla Rite Aid. Costase douăzeci de dolari şi optsprezece cenţi. În pungă mai era însă ceva - un obiect care costase douăzeci şi doi de dolari şi jumătate. M-am uitat multă vreme la acest obiect, văzândul, dar neînţelegând ce era. Eram mirat, poate chiar uimit, dar gândul că Johanna Arlen Noonan ar fi putut duce o viaţă paralelă, una de care eu să nu ştiu nimic, nu mi-a trecut nici o clipă prin minte. Nu în acel moment.