— Câtă vreme durează vraja? Nimeni nu-i răspunse, aşa că Roland se văzu nevoit să repete întrebarea, privind în capătul celălalt al salonului din casa parohială, unde stăteau Henchick şi Cantab, soţul uneia din multele sale nepoate. Cei doi se ţineau de mână, după obiceiul manni. Bătrânul tocmai ce pierduse o nepoată, dar pe chipul său împietrit nu se citea nici urmă de durere. Alături de Roland, fără să ţină mâna nimănui într-a sa, cumplit de palid la faţă, şedea Eddie Dean. Lângă el, pe duşumea, cu picioarele încrucişate, stătea Jake Chambers. Ete se cuibărise pe genunchii lui, lucru care îl surprinse pe Roland care nu şi-l închipuise niciodată pe billy-bumbler întro asemenea poziţie. Şi Eddie, şi Jake erau plini de sânge. Cel de pe cămaşa băiatului îi aparţinea prietenului lui, Benny Slightman. Cel de pe Eddie era al lui Margaret Eisenhart, fostă Margaret din Clanul Cărarea Roşie, nepoata înstrăinată a bătrânului patriarh. Şi Eddie, şi Jake păreau la fel de sleiţi de puteri pe cât de istovit se simţea şi Roland, însă pistolarul era destul de sigur că nu vor avea parte de odihnă noaptea aceasta. Din depărtare, dinspre oraş, se auzeau pocnete de artificii, se auzeau cântece, se auzeau zgomotele vesele ale petrecerii. Numai că în această încăpere nu se veselea nimeni. Benny şi Margaret muriseră, iar Susannah dispăruse. 

— Spune-mi, Henchick, rogu-te: cât va mai dura magia? Bătrânul îşi mângâie barba, cu un aer absent. — Pistolarule – Roland – n-am de unde şti. Magia uşii din peşteră e mai presus de tot ce cunosc eu. După cum bine ştii şi tu. 

— Spune-mi ce crezi. Pe baza a ceea ce cunoşti. Eddie ridică mâinile. Murdare, cu sânge uscat sub unghii, tremurânde. 

— Spune-ne, Henchick, îl rugă şi el cu voce atât de umilă şi deznădăjduită, cum Roland nu îl mai auzise niciodată. Spunene, te implor. Rosalita, femeia care se îngrijea de gospodăria Părintelui Callahan, aduse o tavă pe care erau mai multe ceşti şi o carafă cu cafea fierbinte. Măcar ea apucase să-şi dea jos jeanşii şi cămaşa cu pete de sânge şi să îmbrace o rochie de lucru. Însă şocul încă se citea în ochii ei, ca două animăluţe care privesc cu spaimă la lume din vizuina lor. Fără vreo vorbă, turnă cafeaua şi le împărţi ceştile pline. Roland observă că nu reuşise să-şi spele tot sângele de pe ea: încă mai avea o pată pe dosul mâinii drepte. Sângele lui Margaret să fi fost? Sau al lui Benny? Nu ştia. Şi nici că-i păsa. Lupii fuseseră învinşi. Poate că vor mai veni în Calla Bryn Sturgis. Sau poate că nu. Asta era treaba lui ka de acum încolo. Treaba lor era Susannah Dean, care dispăruse imediat după luptă, luându-l cu ea pe Treisprezece Negru. 

— Despre kaven vorbeşti? îl întrebă Henchick. 

— Da, părinte, răspunse Roland. Despre kaven. Despre trăinicia magiei.