Când mătuşa Charlotte a murit pe neaşteptate, mulţi au crezut că eu o omorâsem şi că, dacă n-ar fi existat mărturia infirmierei Loman la anchetă, verdictul ar fi fost de crimă comisă de una sau mai multe persoane necunoscute. S-ar fi scormonit secretele întunecate de la Queen’s House şi adevărul ar fi ieşit la iveală. „Evident, nepoata aia a ei a avut un motiv”, se spunea. Motivul era averea mătuşii Charlotte, cară îmi revenea după moartea ei. Dar cât de diferit era totul de ceea ce părea să fie! Chantel Loman, cu care mă împrietenisem în lunile petrecute cu noi la Queen’s House, râdea de acele bârfe. — Oamenii trebuie să aibă o dramă. Dacă drama nu există, o inventează. O moarte subită este mană cerească pentru ei. Desigur că vorbesc. Nu le da atenţie. Eu aşa fac. I-am explicat că ea nu era nevoită să le dea atenţie. A râs de mine. — Totdeauna eşti atât de logică, Anna. Sunt convinsă că, dacă acelor caţe bătrâne şi rele li s-ar fi îndeplinit dorinţa şi te-ai fi aflat pe banca acuzării, ai fi îmblânzit şi judecătorul şi juriul şi procurorii. Eşti capabilă să-ţi porţi şi singură de grijă. Măcar de ar fi fost adevărat! Dar Chantel nu ştia nimic despre nopţile nedormite; stăteam în pat făcând planuri, încercând să-mi ordonez gândurile şi să văd cum aş putea începe o viaţă nouă în altă parte şi astfel să scap pentru totdeauna de coşmarul care mă bântuia. Dimineaţa, lucrurile se mai schimbau. Raţiuni practice îşi croiau drum către mine. Nu puteam pleca pentru că nu aveam mijloace financiare. Căţele bârfitoare cunoşteau prea puţin adevărata situaţie.