Eram pierdută într-o mare de întuneric, fără să îmi pot găsi drumul. Copaci cu ramuri întortocheate ca nişte mâini se întindeau după mine. Pietrele îmi înţepau tălpile goale. Mirosul de noroi şi de muşchi îmi sugruma gâtul la fiecare inspiraţie, dar nu m-am oprit. Nu am putut. Veneau după mine. Se apropiau cu fiecare pas, vocile lor răsunându-mi mai tare în urechi, respiraţiile fierbinţi alunecându-mi pe piele până când am început să tremur. Însă oricât de repede fugeam, nu reuşeam să-mi fac picioarele să se mişte mai rapid. Nu găseam o cale de ieşire. M-am luptat cu viţele şi ramurile din jurul meu, am încercat să respir, însă întunericul copleşitor era tot ce mă înconjura. Asta şi o senzaţie apăsătoare în adâncul sufletului care îmi spunea că eram captivă şi nu voi mai fi liberă niciodată. Am clipit din nou în lumină. Umbrele s-au retras precum ceaţa care alunecă pe deal la răsărit. Undeva aproape, foşnea un material, cel puţin asta am crezut că este, şi o voce uşoară şopti:

– Îşi revine. Du-te şi spune-i. Se auziră paşi, care dispărură apoi, şi în timp ce simţurile mele îmi reveneau uşor, acele cuvinte avură ecou în mintea mea. „Spune-i.“ Cui? Am clipit din nou, încercând să văd unde sunt şi ce se întâmpla. Membrele îmi erau greoaie. Privirea înceţoşată. Am continuat să clipesc şi miam dat seama încet că deasupra mea se învârtea ceva. Un ventilator. M-am uitat la lamele înceţoşate care se mişcau în cercuri leneşe. Privirea nefocalizată mi s-a întors spre dreapta şi am văzut mai bine obiectele aflate în ceaţă. Un şifonier şi o uşă care dădea spre…

Nu ştiu unde. M-am uitat în stânga. La naiba, lumina era puternică, şi am închis ochii pe jumătate, pentru că razele îmi ardeau retina. Ceva verde se mişca dincolo de ferestre; mi-am dat seama că erau copacii, şi un obiect albastru-verzui apăru la distanţă. Semăna cu un munte. – Iată-te, se auzi o voce feminină de undeva din dreapta mea. M-am uitat în direcţia ei şi am încercat să mă concentrez pe tânăra care se apropia. Avea poate puţin mai mult decât cei 24 de ani ai mei, purta un sarong înflorat şi o bluză neagră, însă în timp ce părul meu era închis la culoare şi ondulat, al ei era blond şi drept şi părea să fie prins la spate într-o coadă. – Credeam că o să dormi toată săptămâna. Ai grijă când te ridici. Picioarele probabil îţi un pic slăbite. Mă duc să-ţi aduc nişte suc şi biscuiţi. Pun pariu că ţie foame.