Elizabeth Hoyt - The princess - 2 - O dragoste nepotrivită PDF

După ce trăsura se răsturnă și cu puțin înainte s-o ia caii la sănătoasa, Lady Georgina Maitland observă că vechilul ei era bărbat. Ei, vorba vine, firește că știa că Harry Pye era bărbat. Că doar nu trăia cu iluzia că era vreun leu sau un elefant, sau o balenă, sau vreun alt membru al regatului animalelor – asta admițând că o balenă putea fi numită animal, și nu doar un pește foarte mare. Ideea era, de fapt, că bărbăția lui devenise brusc foarte evidentă. George își ridică sprânceana în timp ce stătea în picioare pe drumul pustiu, care ducea spre East Riding, în Yorkshire. În jurul lor, dealurile acoperite cu grozamă se rostogoleau spre linia orizontului. Întunericul se așternea rapid, sosit mai devreme din pricina furtunii. Parcă s-ar fi aflat la capătul pământului. – Crezi că o balenă este un animal sau un pește foarte mare, domnule Pye? țipă ea pentru a acoperi șuieratul vântului. Umerii lui Harry Pye se strânseră. Erau acoperiți doar de o cămașă de batist udă, care se lipea de el într-un mod plăcut din punct de vedere estetic. Ceva mai devreme, își dezbrăcase haina și vesta pentru a-l ajuta pe vizitiul John să dezlege caii de la trăsura răsturnată. – E animal, milady. Vocea domnului Pye era, ca de obicei, calmă și profundă, cu un soi de ton aspru spre final. George nu-l auzise niciodată ridicând vocea sau manifestând vreo pasiune.

Nici când insistase s-o însoțească la proprietatea din Yorkshire, nici când începuse ploaia care le încetinise ritmul astfel încât trăsura abia dacă se târa, nici când aceasta se răsturnase, cu 20 de minute în urmă.

„Cât de enervant.” – Crezi că vei reuși să pui trăsura pe roți? Își trase pelerina udă leoarcă peste bărbie în vreme ce contempla rămășițele vehiculului ei. Ușa atârna într-o balama, legănându-se în vânt, două roți erau distruse, iar osia din spate stătea într-un unghi ciudat. Întrebarea era absolut idioată. Domnul Pye nu lăsă să se vadă, nici prin vorbă, nici prin faptă, că-și dăduse seama de stupiditatea întrebării ei. – Nu, milady. George oftă. Era cu adevărat un miracol că ei și vizitiul nu fuseseră răniți sau uciși. Ploaia făcuse ca drumurile să fie foarte alunecoase din pricina noroiului, iar în timp ce luau ultima curbă, trăsura începuse să derapeze. Dinăuntru, ea și domnul Pye îl auziseră pe vizitiu țipând în vreme ce încerca să stabilizeze vehiculul. Harry Pye sărise de pe locul lui spre al ei, ca o pisică uriașă. Se lipise de George înainte ca ea să poată rosti măcar un cuvânt. Căldura lui îi învăluise trupul, iar nasul ei, intim îngropat în cămașa lui, inhalase mireasma cămășii curate și a pielii bărbătești.

Trăsura deja se înclinase și era evident că vor cădea în șanț. Încet, cumplit, drăcovenia aia se răsturnase cu un scrâșnet de lemn frecat de pământ. Caii nechezaseră, iar trăsura gemuse de parcă protesta față de soarta crudă. Ea se încleștase de haina domnului Pye pe când lumea ei se întorcea cu susul în jos, iar domnul Pye mârâise de durere. Apoi, rămăseseră nemișcați din nou. Trăsura căzuse pe-o parte, iar domnul Pye era tolănit deasupra ei ca o mare plapumă călduroasă. Doar că Harry Pye era mult mai tare decât orice plapumă cu care se învelise ea vreodată. El se scuzase cât se poate de politicos, se desprinsese de ea și se ridicase pentru a deschide ușa aflată acum deasupra lor. Se târâse prin ușă, iar apoi o trăsese și pe ea afară. George își frecă încheietura de care o strânsese el. Era deconcertant de puternic – lucru de care nu ți-ai fi dat seama privindu-l. La un moment dat, toată greutatea ei fusese susținută de brațul lui, și ea nu era o femeie micuță. Vizitiul scoase un țipăt care fu luat de vânt, dar care fusese suficient de tare pentru a o trezi la realitate. Iapa pe care o dezlega era de-acum liberă. – Du-te călare pe ea până în orașul următor, domnule vizitiu, dacă ești amabil, îi ceru Harry Pye. Vezi dacă găsești o altă trăsură pe care să ne-o trimiți. Eu o să rămân aici, cu domnișoara Maitland. Vizitiul se urcă pe cal și le făcu semn cu mâna înainte de a dispărea în ploaia torențială.

– Cât de departe se află orașul următor? întrebă George. – La vreo 20–25 de kilometri. Slăbi chinga unuia dintre cai. Ea îl studie în timp ce lucra. Dincolo de faptul că era ud, Harry Pye nu arăta diferit față de cum arătase dimineață, când plecaseră de la un han din Lincoln. Încă mai era un bărbat de înălțime medie. Și mai curând slab. Părul îi era maro – nici castaniu, nici cafeniu, ci pur și simplu maro.

Îl legase la spate, într-o coadă simplă, fără să se deranjeze să-l pomădeze sau să-l pudreze. Și era îmbrăcat în veșminte maro: pantaloni, vestă și haină, de parcă ar fi dorit să se camufleze. Doar ochii, de un întunecat verde smarald, și în care uneori licărea ceea ce-ar fi putut fi o emoție, aveau culoare.

– Partea proastă e că mi-e frig, murmură George. Domnul Pye își ridică repede ochii. Privirea lui îi cuprinse mâinile care îi tremurau duse la gât, apoi se îndreptă către dealurile din spatele ei. – Îmi pare rău, milady, ar fi trebuit să-mi dau mai devreme seama că vă e rece.

Își îndreptă din nou atenția spre înspăimântatul cal castrat, pe care încerca să-l elibereze. Probabil că și mâinile lui erau la fel de amorțite ca ale ei, dar el lucra cu fermitate. Nu departe de aici se află coliba unui păstor. Am putea să mergem cu calul acesta și cu acela, adăugă el și arătă spre calul de lângă cel castrat. Celălalt șchioapătă. – Serios? De unde știi? Ea nu observase că animalul era rănit.

Toți cei trei cai de trăsură care rămăseseră tremurau și își rostogoleau ochii la șuieratul vântului. Calul pe care el i-l arătase nu părea într-o stare mai proastă decât ceilalți.

– Își ferește piciorul drept din față. Domnul Pye mormăi ceva și, brusc, cei trei cai fură dezlegați de la trăsură, cu toate că încă erau legați laolaltă.

– Hei, liniștește-te, scumpo! Apucă de căpăstru calul care conducea atelajul și îl mângâie, mâna lui bronzată mișcându-se cu tandrețe pe gâtul animalului. Cele două falange superioare ale inelarului de la mâna dreaptă îi lipseau. Ea își întoarse capul pentru a privi spre dealuri. Servitorii – și, de fapt, vechilul era doar un soi de servitor cu o poziție superioară – n-ar fi trebuit să aibă un sex anume. Desigur, se știa că erau oameni care aveau propriile vieți și toate astea, dar era mult mai simplu să-i consideri asexuați. Precum un scaun. Oamenii doreau un scaun pe care să se așeze atunci când erau obosiți. Altminteri, nimeni nu se gândea prea mult la scaune, și așa și trebuia să fie. Ar fi fost foarte neplăcut să te întrebi dacă scaunul a băgat de seamă că îți curgea nasul, dorindu-ți să știi ce gândea despre asta, sau să observi că scaunul are ochi frumoși. Nu că scaunul avea ochi, frumoși ori altfel, dar bărbații aveau. Și Harry Pye avea. George se întoarse din nou spre el.