— Hei, cățelule! Mă pufnește râsul când Morgan, câinele familiei Rennick, străbate peluza în goană și-mi sare pe pantalonii kaki.

— Morgan, vino-ncoace, strigă exasperată doamna Rennick. Scuze, Lizzie, spune ea, venind într-un suflet ca să ia potaia mare și neagră de pe mine, fără prea mare succes. Ea e mică, iar câinele e atât de mare, încât par amândoi de aceeași dimensiune. — Nu e mare scofală, doamnă R. Îl ador pe Morgan. Mă las pe vine și-l scarpin pe uriaș între urechi. El schelălăie fericit și mă linge pe obraz.

— Ah, acum prefer Beth, îi reamintesc vecinei mele. Am 17 ani și Lizzie este un nume pe care mi-aș dori să-l văd foarte, foarte departe. Din păcate, nimeni nu pare să țină minte.

— Așa e, Beth, atunci. Nu-l încuraja, mă ceartă ea, trăgându-l de zgardă. Îl mai mângâi de câteva ori după urechi și-l las să plece. — Mama ta o să facă o criză de nervi, se îngrijorează doamna R. Mă uit la firele de păr ale câinelui care acum îmi murdăresc cămașa albă, deja plină de pete de mâncare de la muncă. — Oricum trebuie să mă spăl. — Chiar și așa. Spune-i că-mi pare rău. Îl târăște pe Morgan de zgardă.

— Promit c-o să am mai multă grijă de el. — Nu e nevoie, zic. Mă bucur de momentele pe care le petrec cu Morgan. Merită pedeapsa. În plus, nu mai avem niciun motiv să nu avem și noi un animal de companie. Scot bărbia în afară. Motivul pentru lipsa animalelor de companie din casa noastră a dispărut de trei ani, chiar dacă părinților mei nu le place să recunoască acest lucru.