Toată lumea vorbea despre carte. Nu puteam să hoinăresc în tihnă pe străzile din New York, nici măcar să fac jogging pe aleile din Central Park fără ca trecătorii să nu mă recunoască şi să exclame: „Hei, uite-l pe Goldman! Scriitorul!“ Mi se întâmpla chiar ca unii să se apuce să alerge cu mine ca să mă urmărească şi sămi pună întrebările care-i frământau: „E adevărat ce scrieţi în cartea dumneavoastră? Harry Quebert chiar a făcut asta?“ În cafeneaua din West Village, unde obişnuiam să mă duc, unii clienţi nu mai aveau nicio jenă să se aşeze la masa mea şi să-mi vorbească: „Vă citesc cartea, domnule Goldman, şi nu pot să o las din mână! Prima era şi ea bună, dar aceasta e mult peste! Chiar vau vărsat un milion de dolari ca să o scrieţi? Ce vârstă aveţi? De-abia treizeci? Treizeci! Şi aţi strâns deja atâta bănet?“ Până şi portarul de la clădirea unde locuiam, pe care-l vedeam cum înainta cu lectura între momentele când deschidea şi închidea uşa, sfârşise prin a mă opri îndelung la lift, după ce terminase cartea, ca să-mi destăinuie ce-avea pe suflet: „Uite ce i s-a întâmplat Nolei Kellergan! Ce grozăvie! Dar cum de se poate întâmpla aşa ceva? Ei, domnule Goldman, cum e posibil?“ Cartea mea stârnise interesul întregului New York; apăruse de numai două săptămâni şi deja promitea să fie cel mai bine vândut volum al anului de pe continentul american. Toată lumea voia să ştie ce se petrecuse la Aurora în 1975. Se vorbea peste tot: la televizor, la radio, în ziare. De-abia împlinisem treizeci de ani şi devenisem, cu această carte, a doua din cariera mea, scriitorul cel mai în vogă al momentului. Cazul care agitase America şi din care mă inspirasem în povestea mea izbucnise cu câteva luni în urmă, la începutul verii, când fuseseră descoperite rămăşiţele unei fete dispărute de treizeci şi trei de ani. Aşa au debutat evenimentele din New Hampshire care vor fi relatate aici şi fără de care orăşelul Aurora ar fi rămas necunoscut pentru restul Americii.