Mă numesc Kathleen Whittier Mostyn și, la vârsta de șaptesprezece ani, am devenit celebră pentru că am capturat cel mai mare rechin care s-a văzut vreodată în New South Wales: un rechin-taur cu o privire atât de fioroasă, încât părea că vrea să mă sfâșie chiar și la două zile după ce i-am expus trupul neînsuflețit. Pe vremea aceea, toată suflarea din Silver Bay avea o pasiune pentru pescuitul sportiv, astfel că, timp de două săptămâni, nu s-a vorbit decât despre rechin. Un jurnalist a venit tocmai de la Newcastle și m-a fotografiat stând în picioare lângă pește (eu sunt cea în costum de baie). În poză, rechinul e cu câteva zeci de centimetri mai înalt decât mine, cu toate că fotograful a insistat să port pantofi cu toc înalt. Veți observa o tânără înaltă, destul de încruntată, mai frumușică decât se știa ea însăși, cam lată în umeri, spre deznădejdea mamei sale, și îndeajuns de subțirică în talie, de la toate răsucirile și aplecările, pentru a nu avea vreodată nevoie să poarte corset. Stăteam acolo, mândră nevoie-mare, fără să știu că soarta mă va lega de bestia aceea, până la sfârșitul zilelor, ca de un soț. Ceea ce nu se observă este faptul că peștele era susținut de două funii, trase de tata și de partenerul lui de afaceri, domnul Brent Newhaven – din pricina efortului de a-l trage la mal, îmi rupsesem câteva tendoane la umărul drept, astfel că, până să sosească fotograful, nu mai puteam să ridic nici măcar o cană cu ceai, darămite un rechin. Cu toate astea, a fost suficient pentru a-mi consolida reputația. Ani la rând, lumea m-a numit Fata-Rechin, chiar și după ce-am crescut. Sora mea, Nora, spunea în glumă că, judecând după felul în care arăt, ar fi trebuit să mă poreclească Ariciul-de-Mare. Tata însă declara mereu că, de pe urma succesului meu, avusese de profitat hotelul Bay. La două zile după publicarea pozei în ziar, nu mai aveam nici o cameră liberă, situație care s-a prelungit până în 1962, când a ars aripa de vest a hotelului. Bărbații veneau pentru a-mi bate recordul. Ori pentru că se gândeau că, dacă o fată fusese în stare să captureze un asemenea monstru, atunci ce putea captura un pescar adevărat? Câțiva m-au cerut în căsătorie, dar tata zicea mereu că îi mirosea încă dinainte de a pune piciorul în Port Stephens și îi trimitea la plimbare. Femeile veneau pentru că, până atunci, nu își închipuiseră nici o clipă că ar putea prinde pește, darămite să concureze cu bărbații. Iar familiile veneau pentru că Silver Bay, cu golful său protejat, dune nemărginite de nisip și ape liniștite, era locul potrivit în care să-ți petreci timpul. S-au construit rapid încă două debarcadere, pentru a face față traficului crescând de ambarcațiuni, iar, în fiecare zi, se auzea plescăitul vâslelor și uruitul bărcilor cu motor, în timp ce golful și marea din jur erau practic secătuite de viețuitoare acvatice. Aerul nopții era încărcat de huruitul mașinilor, frânturi de muzică și clinchet de pahare. A fost o vreme, în anii ’50, când se putea spune, fără nici o exagerare, că localitatea noastră se afla pe culmile popularității.