După un răstimp de șaptesprezece ani, mareșalul de Montmorency și-a regăsit soția, pe Jeanne de Piennes, de care fusese despărțit prin ticăloșia fratelui său mai mic, mareșalul de Damville. Revedea ca într-un vis scena în care Damville îl înșelase, mărturisindu-i că fusese amantul lui Jeanne… duelul cu acesta, când a crezut că-l lăsase mort… precum și dispariția contesei de Piennes, ducesă de Montmorency. Revedea divorțul, căsătoria sa cu o altă femeie, pe care de altfel nu o iubise niciodată, păstrând-o în suflet doar pe prima sa soție. Anii se scurgeau, când, deodată, un tânăr senior, un tânăr erou, cavalerul de Pardaillan, i-a adus scrisoarea aceleia pe care o crezuse dispărută pentru totdeauna din viața sa. Jeanne de Piennes trăia! În scrisoare, ea se adresa fostului ei senior și stăpân, dezvăluind ticăloșia lui Damville și implorând bunăvoință și sprijin pentru Loïse, fiica ei și a lui, duce de Montmorency.

Zorii luminoși ai recunoștinței și fericirii au cuprins sufletul bătrânului duce: în zadar încercase să-l aducă pe fratele său în fața judecății regelui, în zadar îl chemase la luptă dreaptă, știind că viața lui Jeanne și a fiicei sale se afla în mâna lui, în zadar răscolise tot Parisul pentru a le regăsi și era gata să se cufunde din nou în întunericul doliului său, când, iată, cavalerul de Pardaillan venise la el. Acest tânăr, un erou din alte vremuri, a cărui taină i se părea că o ghicise cumva, îl dusese de mână până la locuința misterioasă unde era ascuns tot ce iubise el mai mult pe lume și i-o înfățișase pe Jeanne de Piennes, prima ducesă de Montmorency. Sosise în sfârșit momentul atât de mult așteptat, după șaptesprezece ani de lacrimi și doliu. Regăsea în cele din urmă tot ce avusese mai drag, bucuria inimii, vlaga trupului său, însăși rațiunea sa de a fi; o revedea pe femeia iubită. Dar ce nenorocire!

Tot astfel cum un șuvoi prea puternic de sevă face să plesnească mugurul, fericirea a zdrobit creierul celei ce-i fusese soție. În ce stare o regăsea?

Nebună?…