Doamna Buster ne-a dat astăzi prima noastră temă la engleză: să scriem o scrisoare unei persoane care nu mai este în viață. Ca și cum scrisoarea ar putea ajunge la tine în ceruri, sau la oficiul poștal al fantomelor. Vrea probabil să scriem vreunui fost președinte sau vreunei personalități, dar eu am nevoie de cineva cu care să pot sta de vorbă. N-aș putea să fac asta cu un președinte. Dar pot să stau de vorbă cu tine. Mi-aș dori să-mi poți spune unde ești acum și de ce ai plecat. Erai cântărețul preferat al surorii mele, May. De când May s-a dus, mi-e greu să fiu eu însămi, fiindcă nu știu precis cine sunt cu adevărat. Dar acum, că am început liceul, trebuie să aflu, și asta cât mai repede. Pentru că-mi dau seama că altfel o să mă pierd aici. Tot ce știu despre liceu, știu de la May. În prima zi de școală, am căutat în dulapul ei și am găsit hainele pe care-mi amintesc că le-a purtat ea în prima zi de școală — o fustă plisată cu un pulover roz de cașmir căruia îi tăiase gulerul și pe care prinsese o insignă cu Nirvana, fața aia zâmbitoare cu ochii cruciș. Dar May era frumoasă, într-un fel care îți rămânea în minte. Avea părul perfect întins și mergea de parcă era dintro altă lume, mai bună, așa că ținuta asta i se potrivea. Mi-am pus hainele ei și m-am privit în oglindă, încercând să simt că aparțin unei lumi, oricărei lumi, dar pe mine arătau de parcă aș fi fost costumată. Așa că miam luat în schimb ținuta mea preferată din gimnaziu, adică o salopetă de blugi, un tricou cu mânecă lungă și cercei mari, rotunzi. 

Când am intrat în holul de la West Mesa High, am știut imediat că nu-mi alesesem îmbrăcămintea potrivită. Următorul lucru de care mi-am dat seama a fost că nu trebuie să-ți aduci prânzul la pachet, ci să cumperi pizza sau Nutter Butters, sau chiar să nu mănânci deloc. Mătușa Amy, la care stau acum din două-n două săptămâni, a început să-mi facă sendvișuri din chifle cu maioneză și salată, pentru că astea ne plăceau mie și lui May când eram mici. Aveam pe-atunci o familie normală. Nu zic că era perfectă, dar eram mama, tata, May și cu mine. Acum totul mi se pare că s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă. Dar mătușa Amy se străduiește foarte mult și îi place atât de tare să facă sendvișuri, încât nu pot să-i spun că la liceu nimeni nu-și aduce mâncare de-acasă. Așa că mă duc la toaletă, mănânc chiflele cât pot de repede și arunc punga de hârtie în coșul pentru tampoane. Am început școala de o săptămână și încă nu cunosc pe nimeni pe- aici. Toți colegii mei din gimnaziu s-au dus la Sandia High, cum a făcut și May. N-am vrut ca toată lumea să mă compătimească și să-mi pună întrebări la care să nu pot răspunde, așa că am ales să merg la West Mesa, școala din cartierul în care locuiește mătușa Amy. Mă gândesc că ar trebui să fie un nou început.