Preotul care ne-a oficiat căsătoria era pe jumătate înfometat, pe jumătate înghețat, îmbrăcat în zdrențe, dar era descurcăreț. Binecuvântase o bucată de pâine mucegăită de la micul dejun pentru a servi drept ostie de împărtășanie. – Repetați jurămintele după mine. 

A zâmbit. Mi s-a încețoșat privirea, dar am rostit tradiționalele jurăminte cu buzele amorțite de frig. – Te iau pe tine, Tomasz Slaski, să-mi fii soț și jur să te iubesc, să te prețuiesc și să te respect, să-ți fiu credincioasă și să-ți rămân alături până când moartea ne va despărți, în legea lui Dumnezeu, Unul în Sfânta Treime și între toți Sfinții. Pentru mine, căsătoria cu Tomasz era precum o lumină călăuzitoare, așa cum marinarul aflat pe marea învolburată își ațintește privirea asupra farului de pe țărmul îndepărtat. Vreme de foarte mulți ani, dragostea noastră a fost motivul meu de a trăi și de a continua să lupt, dar ziua nunții trebuia să fie o grațiere de scurtă durată de la toate greutățile și suferințele. Realitatea acelei zile a fost atât de diferită, încât dezamăgirea resimțită de mine atunci mi s-a părut mai mare decât însăși lumea. 

Trebuia să ne căsătorim în biserica regală din orașul nostru natal – nu în acel loc, dincolo de orașul alcătuit din corturile refugiaților Buzuluk și de tabăra militară, suficient de departe de acestea doar cât duhoarea sordidă a celor optzeci de mii de suflete disperate să se simtă mai puțin pregnant în aer. Faptul că am fost cruțați de mulțime și de miros a avut prețul său; eram afară, adăpostiți doar de crengile unui brad firav. Era o zi de toamnă neobișnuit de rece, iar din când în când fulgi dolofani de zăpadă cădeau din cerul cenușiu și apăsător, topindu-ni-se în păr ori pe haine sau făcând și mai mult noroi pe pământul de sub picioarele noastre. Pe „prietenii“ mei din mulțimea de binevoitori adunată acolo îi cunoșteam de numai câteva săptămâni. 

Orice altă persoană care odinioară fusese importantă în viața mea fie se afla într-o tabără de concentrare, fie era moartă sau, pur și simplu, dispărută. Mirele meu a refuzat stânjenit să ia împărtășanie – gest care la tulburat pe bietul și bunul preot, dar care pe mine nu m-a surprins deloc. Chiar și în calitatea mea de mireasă, am purtat singurul rând de haine pe care îl aveam, iar, pe atunci, obiceiurile ce fuseseră odată o simplă rutină, precum spălatul, deveniseră un lux de mult uitat. Invazia de păduchi care se revărsase peste tabără nu ne-a ocolit nici pe mine, nici pe mirele meu, nici pe preot – nici măcar pe un singur individ din mulțimea de binevoitori. Întreaga noastră adunare se mișca și tresărea constant, disperată să-și potolească mâncărimea nesfârșită. Eram apatică de la șocul avut, ceea ce a fost mai degrabă o binecuvântare, căci a fost, probabil, ceea ce m-a împiedicat să lăcrimez pe toată durata ceremoniei.