Autorul acestei cărți nu a avut acces la hârtie de scris de mărime și calitate uniformă. A scris într-o bibliotecă unde erau adăpostite vreo opt sute de mii de volume care nu interesau pe nimeni altcineva în afară de el. Cele mai multe nu fuseseră și probabil nici n-aveau să fie citite vreodată, așa că nimic nu l-ar fi oprit să rupă foile albe de la final ca să le folosească drept hârtie de scris. N-a făcut acest lucru. De ce, nu se știe. Oricare ar fi fost motivul, a scris această carte cu creionul, pe orice i-a picat în mână, de la hârtie maro de împachetat și până la versoul cărților de vizită. Liniile neconvenționale care separă pasajele din interiorul capitolelor indică locul în care se termină o bucată de hârtie și începe următoarea. Cu cât e mai scurt fragmentul, cu atât mai mică e bucata de hârtie. Se poate specula că autorul, pescuind prin gunoaie după ceva pe care să poată scrie, a sperat ca în acest fel să-și creeze o reputație de om modest sau nebun, care i-ar fi prins bine în instanță. La fel de posibil este și să fi început dintr-un impuls, fără să aibă habar că va scrie o carte, mâzgălind cuvinte pe o bucată de hârtie aflată întâmplător la îndemână. Se poate ca lucrul acesta să-i fi plăcut în așa măsură, încât să simtă nevoia de a continua, de la o bucată de hârtie la alta, ca și cum fiecare dintre ele ar fi fost o sticlă care trebuia umplută. E posibil ca, atunci când umplea una, indiferent de mărimea ei, să fi fost mulțumit că scrisese tot ce se putea scrie despre un lucru sau altul. A numerotat toate paginile, în așa fel încât să nu existe nici o îndoială asupra ordinii lor ori asupra speranței sale că se va găsi cineva care, fără să se lase intimidat de înfățișarea lor precară, le va citi ca pe o carte. De fapt, chiar spune pe alocuri, cu din ce în ce mai multă încredere pe măsură ce se apropie de final, că exact asta face, scrie o carte. Există pe parcurs mai multe desene ale unei pietre funerare. Autorul a făcut un singur asemenea desen. Celelalte sunt copii ale originalului, realizate probabil prin suprapunerea unor foițe de hârtie transparentă care au fost apoi sprijinite de vreun geam însorit al bibliotecii. Autorul a scris câte ceva pe fața fiecăreia și, într-un caz, a pus un simplu semn de întrebare. Scrisul de mână e destul de greu de reprodus pe pagina tipărită, așa că a fost înlocuit cu litere tipografice. Autorul însuși este răspunzător pentru faptul că anumite cuvinte, pe care un redactor meticulos ar prefera să le vadă scrise cu inițiale minuscule, au fost scrise cu majusculă la început. Tot el, Eugene Debs Hartke, a ales, din motive neexplicate, să lase cifrele să vorbească de la sine, în loc să le transforme în cuvinte, în afara cazului în care se află la început de propoziție: de exemplu, „2“ în loc de „doi“. Poate a simțit că își pierd prea mult din putere atunci când sunt diluate de alfabet.