Un aspect particular al literaturii de nonficțiune a lui Joan Didion este că, în general, se citește ca ficțiune. Sau, ca să fim mai exacți, are puterea metaforică a marii ficțiuni. În timp ce generațiile mai tinere o pot citi pe autoare ca un fel de fereastră deschisă spre, de pildă, legendarii ani ’60 sau spre 11 septembrie 2001, este imposibil să nu vezi cum felul în care Didion analizează prejudecățile rasiale sau cazul celor cinci violatori din Central Park1, El Salvadorul din epoca Reagan sau nepăsarea infatuată, violentă a bărbaților albi ce a caracterizat notoriul caz Spur Posse din Lakewood, California2, de la începutul anilor 1990, a anticipat politica profund tulburătoare a zilelor noastre. Și, deși caracterul vizionar al lui Didion se simte cu siguranță în unele dintre eseurile sale timpurii adunate în această antologie de douăsprezece astfel de scrieri ce nu au mai fost reunite într-un volum — eseuri ce se întind de la o relatare din 1968 despre Jucătorii Anonimi până la o analiză a cazului Marthei Stewart, publicată treizeci și doi de ani mai târziu —, ceea ce face ca eseurile de la începutul carierei sale de scriitoare să fie deosebit de interesante este modul în care schimbarea de perspectivă propusă de Didion, recunoscută acum pentru detașarea sa, se înscrie în logica opiniilor sale. Iată un exemplu din „Alicia și presa clandestină Singurele ziare americane care nu mă lasă pradă puternicei senzații fizice de a mi se fi tăiat oxigenul din țesutul cerebral, probabil ca urmare a unei telegrame a Associated Press, sunt The Wall Street Journal, Free Press, din Los Angeles, Open City, tot din Los Angeles și East Village Other. Nu vă spun asta ca să mă dau drept o excentrică simpatică, sofisticată și eclectică, ba chiar cu gusturi capricioase; vorbesc aici despre ceva foarte precis și sufocant, despre neputința noastră, a tuturor, de a ne adresa unul altuia deschis, despre eșecul ziarelor americane de a „spune ceva

Uite cum stă treaba Joan Didion descarca gratis PDF.