În acea dimineață fragedă de octombrie, plânsetele bebelușului se contopeau cu vântul răcoros care sufla printre copaci, cu trilul păsărelelor și cu insectele nopții care își luau rămas-bun. Sunetele răsunau din vegetația deasă, dar se risipeau la mică depărtare de sursă, ca și cum ar fi fost curmate ca prin vrajă pe măsură ce se aventurau către urechile oamenilor. Ani la rând, lumea remarcase cum Don Teodosio, în drumul lui spre muncă la o moșie din apropiere, trebuie să fi trecut pe lângă bietul copilaș abandonat fără să audă vreun zgomot și cum, în căutarea unei poțiuni de dragoste, Lupita, spălătoreasa familiei Morales, traversase podul care o ducea spre La Petaca fără să bage de seamă ceva suspect. „Dacă l-aș fi auzit“, spunea ea în seara aceea oricui era dispus să o asculte, „l-aș fi luat măcar în brațe, pentru că oricât de respingător ar fi fost, nu știu cine ar fi putut abandona în halul ăsta un nou-născut, să-l lase pur și simplu acolo să moară singurel.“ Întâmplarea era învăluită în mister. Ce femeie nesăbuită din împrejurimi dăduse recent semne că ar fi rămas însărcinată? Al cui era acest copilaș năpăstuit? Veștile acestui act nechibzuit se răspândeau mai ceva ca rujeola în oraș, așa că s-ar fi aflat dacă cineva știa ceva. Iată că de această dată nimeni nu știa nimic. Se vehiculau tot felul de teorii, însă mentalul colectiv fusese captat de cea conform căreia copilul ar fi aparținut uneia dintre vrăjitoarele din La Petaca, despre care se știa că își oferea gratuit favorurile trupești. Vrăjitoarea, după ce dăduse naștere unui copil diform, cu o înfățișare nefirească – fusese pesemne pedepsită de Providență sau de Scaraoțchi –, se dusese să îl azvârle sub pod, lăsându-l la mila Domnului. Nimeni nu știa de cât timp fusese abandonat copilașul sub pod, gol și înfometat. Nimeni nu își putea explica cum de supraviețuise forțelor naturii fără să sângereze până la moarte fiindcă nu îi fusese tăiat la timp cordonul ombilical sau fără să fie devorat de șobolanii, păsările răpitoare, urșii sau pumele care se găseau din belșug pe acele coline. Cu toții se întrebau cum de îl găsise bătrâna Nana Reja, acoperit de o pătură vie de albine. Reja alesese să își petreacă restul zilelor într-un singur loc, în fața unuia dintre șoproanele de pe moșia La Amistad. Construcția avea o structură modestă, fără ferestre, asemănătoare cu alte câteva clădiri încă în funcțiune, aflate în spatele casei principale pentru a fi ferite de privirile oaspeților. Singurul lucru prin care se deosebea acest șopron de celelalte era acoperișul lăsat, care îi permitea bătrânei să stea afară, fie iarnă, fie vară. Streașina fusese o întâmplare fericită. Reja nu alesese acest loc pentru a se adăposti de intemperii, ci pentru a se bucura de priveliște și de vântul care adia dinspre dealuri până la ea. Doar pentru ea. Bătrâna își alesese acest loc de odihnă cu atât de mult timp în urmă, încât nici unul dintre cei care mai erau în viață nu-și mai amintea când se instalase acolo sau când își făcuse apariția scaunul-balansoar. Mai toți credeau că nu se ridicase niciodată de pe scaun și bănuiau că asta se întâmplase din cauză că, la vârsta ei – câți ani avea, nimeni nu putea ști sigur – nu o mai țineau picioarele, iar mușchii nu-i mai răspundeau la comenzi. Când se ivea soarele pe cer, deja o vedeau instalată acolo, legănându-se alene, mai mult de la vânt decât de la vreo mișcare a tălpilor, iar noaptea nu-i observa nimeni lipsa, căci deja se pregăteau cu toții de culcare. Toți anii petrecuți în balansoar îi făcuseră pe localnici să uite de povestea și omenia ei: se integrase în peisaj, prinsese rădăcini în pământul pe care se legăna. Carnea îi devenise lemnoasă, iar pielea o scoarță aspră, întunecoasă și zbârcită.